ANTHONY SCHIRRIPA, ARHITECT

de Chris Matthew Sciabarra

Articol original nyu.edu

Turnurile Gemene văzute de pe Feribotul Staten Island, 12 mai 2001.

Poză de Chris Matthew Sciabarra

Pe 12 septembrie 2011, The New York Times a publicat un eseu “Then I Heard a Pop” (”Și Atunci Am Auzit o Detunătură”, pagina BU8), în care arhitectul Anthony Schirripa a împărtășit cu Patricia R. Olsen propriile amintiri ale evenimentelor oribile care au cuprins orașul New York zece ani în urmă. Unele din materialele de aici sunt preluate din acest eseu, dar cele mai multe din reflecțiile de mai jos rezultă din interviul meu cu dumnealui cu ocazia evenimentului din acest an din seria mea de reculegeri anuale în legătură cu WTC.

Anthony Schirippa (sau Tony, cum preferă să fie numit), născut în Brooklyn, a vorbit despre ambiția sa din tinerețe de a deveni arhitect. Tony a frecventat școala primară Our Lady of Grace. Tatăl său, proprietarul unei mici companii de construcție, l-a încurajat să treacă testul pentru admitere la Brooklyn Technical High School, care avea un program excepțional în arhitectură. Pe timp de vară, el lucra ca ajutor de zidar pentru compania tatălui său. După finalizarea studiilor superioare, el s-a mutat la Staten Island Community College, înainte de a se transfera la Universitatea Texas A&M, unde a obținut un titlu de licențiat în științe în construcția clădirilor și un titlu de licențiat în design de mediu, absolvind Colegiul de Arhitectură în 1973. La moment, este un Arhitect Înregistrat în statul New York, Certificat la Nivel Național de către NCARB (National Council of Architectural Registration Boards) și este licențiat în alte 20 de state.

Tony a lucrat timp de patru ani la William B. Tabler Architects, care se specializa în proiectarea hotelelor, iar mai târziu la Gibbs & Hill, care se specializa în proiectarea centralelor nucleare. Timp de 15 ani, el a lucrat pentru Gensler, unde a devenit vicepreședinte. În această perioadă, unul din proiectele sale cele mai importante a fost proiectarea clădirii Goldman Sachs (situat pe Broad Street 85), un proiect cu o suprafață de circa 46000 metri pătrați implementând modalitatea indirectă de iluminare (care a devenit trend de atunci) – aceasta oferea o ambianță distinctă pentru diversele etaje dedicate activității de tranzacționare (trading). Către anul 1995, Tony a trecut la Mancini Duffy. El a devenit un partener al companiei, care era localizată la etajele 21 și 22 ale Turnului Sudic. Mai târziu, a devenit C.E.O și președinte al companiei.

Un lucru nu poate fi negat: pe parcursul tuturor urcușurilor și coborâșurilor din viață, Tony, a fost binecuvântat cu o familie mare. El este căsătorit și are doi fii, unul dintre care este și el căsătorit și are trei copii. Are și o soră, ai cărei trei copii s-au căsătorit cu toții, astfel că aceasta a ajuns să aibă opt nepoți. Din păcate, ea a pierdut un fiu în mai 2017 și unul din nepoți în martie 2018. Soția lui Tony are și ea o soră fără copii. El și familia sa locuiesc în East Northport, Long Island.

Tony își aduce aminte că în acea dimineață însorită și senină ca de la sfârșitul verii, pe 11 septembrie 2001 (o zi de marți, ca și astăzi), el ajunsese în oficiul său în jurul orei 8:30 dimineața și se ridicase la etajul 21 al Turnului Sudic. Era la masa lui de lucru ascultând mesajele vocale adresate lui. Se uita pe fereastră și privirea i se oprise asupra unei persoane care mergea prin piață spre Turnul Nordic. Dintr-o dată, a văzut aceeași persoană luând-o la fugă spre dreapta, dinspre direcția Turnului și aproape în mod instantaneu, a auzit o detunătură. S-a uitat în direcția Turnului Nordic și a văzut flăcări care se ridicau în sus spre vârful clădirii. El s-a gândit că, în mod cert, s-a produs o explozie în interiorul clădirii. Posibil că era ”un generator de rezervă care a explodat în timpul testării”. A simțit mirosul a ceea ce credea că este diesel – doar mai târziu aflase că era mirosul combustibilului pentru avioane reactive.

Din fericire, Tony nu auzise sfatul inițial adresat de către Autoritatea Portuară celor ce se aflau în Turnul de Sud și anume acela de a nu părăsi locația, de a sta în oficii, unde ar fi fost în mai mare siguranță, luând în considerare cantitatea mare de materiale detritice care cădeau din direcția Turnului Nordic. El a auzit aceste anunțuri doar după ce a ajuns în hol. În loc de aceasta, el a acționat foarte decisiv: a comunicat tuturor angajaților să evacueze imediat etajele întreprinderii timp de cinci-zece minute din moment ce primul avion a lovit Turnul Nordic. ”Toți membrii companiei mele au început să coboare scările. Eu am părăsit ultimul oficiul meu de la etajul 21 încredințându-mă că toți au părăsit încăperile, iar unul din partenerii mei Dave Hannaford a făcut același lucru la etajul 22. Dave era în fața mea îndreptându-se spre scări…”

Dintr-o dată, Tony s-a oprit. Și-a amintit de reculegerile unuia din partenerii săi care fusese martor la atentatul terorist cu camion din 26 februarie 1993 în garajul pentru parcare al Turnului Nordic. Aparent, ”ca urmare [a acestui prim atac terorist], multe dintre lucrurile personale au dispărut din oficii”. Așa că Tony a decis să meargă înapoi și să închidă ușile ca să prevină furtul lucrurilor personale ale lucrătorilor săi. El a hotărât să ia ascensorul spre parter, gândindu-se că ”dacă ceva era în neregulă în clădirea noastră, ascensoarele ar fi fost trimise spre parter și nu ar fi răspuns la chemările mele. Ascensorul s-a oprit la etajul meu,” a zis Tony, ”iar eu am început să cobor în jos”. Viteza cu care el a acționat era remarcabilă. Într-adevăr, după cum observase și el: ”Am avut noroc că am ieșit.”

”Era deja în stradă, pe Broadway”, și a recunoscut acolo pe câțiva oameni din compania sa. Le-a zis să meargă acasă cu precauție, asigurându-i că se vor reorganiza cât de curând posibil. Datorită deciziilor sale rapide, toți angajații săi au părăsit Turnul Sudic practic cu un minut înainte ca oficialii de la Autoritatea Portuară să le spună celor din clădire să evacueze ambele Turnuri și doar cu două minute înainte ca Turnul Sudic să fie lovit de al doilea avion, care a lovit între etajele 77 și 85 ale clădirii.

Era 9:03 dimineața. Tony a auzit explozia și a simțit intensitatea flăcărilor, care acum cuprindeau ambele turnuri. Mulți oameni erau în stradă, îngroziți și privind în sus la clădiri. Ar fi fost dificil de imaginat cât de groaznice erau condițiile din interiorul fiecăruia din acești zgârie-nori simbolici ai New Yorkului. Când Tony a privit în sus, putea vedea oameni căzând de la etajele de mai sus. Puteau fi condițiile atât de groaznice încât niște ființe umane să ia decizia conștientă de a sări în loc ca să fie incinerați în interior de către două infernuri verticale.

După aproximativ 40-45 de minute, Tony a început să-și facă drum spre garajul unde era parcată mașina sa, cu vreo două blocuri mai la sud de Turnul Sudic. Tony a observat gaura neagră mare din clădire și că ”lipseau coloane pe perimetrul clădirii”, așa că în scurt timp, ”a conștientizat că turnul s-ar putea prăbuși”. Pe drum spre garaj, a văzut fața sudică a Turnului Sudic și gaura din clădire. I se păruse că porțiunea de sus a clădirii ar putea cădea; s-a gândit că face să ajungă la mașină și să plece cât se poate de repede de acolo. Dar nu a fost să fie. ”Când am auzit sunetul clădirii în prăbușire, am crezut că vârful clădirii cade înspre mine. Așa că m-am refugiat lângă un perete extern și o coloană a acelui garaj, sperând că aș supraviețui căderea turnului peste clădirea în care mă aflam. Nu a fost decât mai târziu în timpul zilei când am conștientizat că clădirea de fapt s-a prăbușit vertical. Am fost înconjurat imediat de un nor de praf, și am început să-mi fac drum spre ieșirea garajului împreună cu alții care se aflau acolo. Nu puteam vedea prea departe în fața noastră”.

Ei toți se mișcau spre o lumină puternică, care s-a dovedit a fi un club de sănătate învecinat. Când s-au apropiat, oamenii dinăuntru au deschis ușile și i-au adăpostit înăuntru. Cât se aflau în acea clădire, Tony în sfârșit a văzut reportajele TV care confirmau că două avioane reactive au lovit în fiecare din Turnurile Gemene. El a văzut un video în reluare a ceea prin ce trecuse câteva clipe în urmă: prăbușirea Turnului Sudic.

În acest moment, Tony a înțeles că Turnul Nordic s-ar putea prăbuși în același fel în orice moment. ”Voiam să plec cât mai departe posibil. Praful era foarte dens.” își amintește el, pe măsură ce un miros înțepător de ars a impregnat aerul din jur. Atât de dens era fumul – un amestec de pulbere de ciment, sticlă, metale, mase plastice arse, azbest și cenușă de om – încât era ”greu de înțeles unde mă aflam”. De fapt, Tony nu se orienta corect. Pe măsură ce ”materialele detritice din stradă deveneau tot mai dense”, el a realizat că merge spre epicentrul dezastrului și nu dinspre el. Prin urmare a schimbat repede direcția și a ieșit spre Water Street, chiar în moment ce Turnul Nordic a început să cadă.

Tony și-a făcut drum înspre South Street Seaport, unde a întâlnit pe cineva pe care îl cunoștea dintr-o firmă de inginerie JB&B, care se afla în centrul Manhattanului. Bărbatul îi confirmase că ambele clădiri s-au prăbușit; ei se aflau suficient de departe ca unicele materiale detritice aduse să fie praful purtat de vânt.

El a ajuns la Podul Brooklyn, gândind că se va alătura altor mii de oameni care ar trece prin acest loc istoric, căutând să scape de devastarea din centrul Manhattanului. Un ofițer de poliție l-a informat că Calea Ferată a Long Island și tot transportul public era deconectat. Astfel că Tony a decis să facă cale întoarsă. ”Ulterior am încercat să-mi fac drum spre apartamentul fiului meu în Manhattan.” Fiul său de-abia a început să studieze la drept și locuia pe strada 11 a Bulevardului numărul 5 (5th Avenue). El a ajuns la apartament, hainele fiindu-i de-a dreptul îmbibate cu praf, a făcut un duș și a petrecut acea noapte și dimineața următoare în Manhattan. El și partenerii săi au organizat o conferință virtuală; ei erau ferm determinați să facă tot ce e necesar pentru a restabili compania. După această conferință cu colegii săi, Tony în sfârșit a părăsit apartamentul fiului său, a mers la Penn Station și a luat transportul feroviar spre casa sa în East Northport, Long Island.

Daunele cauzate companiei sale erau ireparabile; în final, prăbușirea Turnului Sudic a distrus tot ce deținea compania. În pofida acestui fapt, cu sârguință, timp de o săptămână, partenerul său cu care a fondat compania, Ralph Mancini, a putut găsi un spațiu temporar pe Park Avenue cu asistența lui J. P. Morgan. Ulterior, compania s-a mutat în midtown Manhattan și a ”stabilit un sistem mai robust de stocare și recuperare a datelor pentru operațiile sale I.T.” El la fel și-a exprimat recunoștința managerilor de construcție care și-au asumat curățarea locului dezastrului – aceasta fost finalizată cu 9 luni mai devreme decât era planificat.

Astăzi, Tony se uită înapoi la cei 17 ani care au trecut și crede că locul, cândva cunoscut ca Ground Zero, ”a fost readus la viață și că a devenit din nou o parte dinamică din orașul nostru”. El a avut norocul ”să viziteze  atât memorialul cât și muzeul.” Pentru Tony, a fost o ”vizită profund emoțională”. El crede că memorialul și muzeul nu au fost pur și simplu bine proiectate, dar și ”un omagiu puternic celor care și-au pierdut viețile”, oferind ”o comemorare sumbră și sobră a clădirilor WTC care nu mai sunt, a oamenilor și a răspunsului eroic al FDNY și NYPD în momentul atacului.”

Tony încă nu a fost în interiorul noii clădirii cu numele de “One World Trade Center.” Dar a fost ”bine informat în legătură cu proiectarea sa și toate sistemele de securitate și metodologiile de construcție gândite și implementate pentru a asigura securitatea vizitatorilor” în cazul unui nou dezastru. El este foarte impresionat de construcția acestor clădiri noi și speră că toți zgârie-norii vor fi proiectați în viitor cu o atenție similară la siguranță.

Tony a finalizat interviul cu un sentiment bine sesizabil de vulnerabilitate: ”Eu cu certitudine nu voi uita evenimentele acelor zile – niciodată. Îmi este teamă că un astfel de atac terorist se poate întâmpla din nou, în pofida eforturilor brave ale forțelor de ordine. Îmi e teamă că va trebui să ne obișnuim cu o viață în măsuri sporite de siguranță în toate aspectele vieții noastre cotidiene”.

Reculegerea ajută în vindecare, fapt pentru care sunt onorat că am oferit această platformă, din septembrie 11 2001, ca să povestesc istoriile celor care au supraviețuit. Și voi continua să fac asta atâta timp cât sunt în viață. Îmi exprim recunoștința lui Tony pentru versiunea sa asupra evenimentelor din acea zi. Este un omagiu rezilienței celor care au supraviețuit și care niciodată nu vor ceda în fața unei existențe marcată de acte de brutalitate.

Tony Schirripa (la dreapta) împreună cu familia.

Tony Schirripa (în centru) împreună cu familia.

(Pozele au fost oferite de Tony Schirripa.)