La Început au Fost Istoriile

de Wes Chapman

pregătit pentru seria de discursuri Bertrand Russell

“De Ce Eu Nu Sunt Creștin”,

10 aprilie 1996

Articol original: sun.iwu.edu

Permiteți-mi să încep prin a-i mulțumi capelanului White pentru că a făcut posibil să vă vorbesc azi în al doilea episod al seriei Bertrand Russel “De Ce Eu Nu Sunt Creștin”.  Va fi dificil să calc pe urmele vorbitorului de la evenimentul Bertrand Russel de anul trecut Larry Colter. Cei dintre voi care ați fost prezenți la acel eveniment s-ar putea să-și aducă aminte că Dr. Colter, un raționalist și un realist în tradiția analitică, a vorbit despre condițiile în care credința ar putea fi justificată din punct de vedere rațional. Abordarea mea proprie față de acest subiect diferă într-o măsură  și pot afirma cu un anumit grad de certitudine că Dr. Colter nu ar fi de acord cu majoritatea din ceea ce voi spune în acest discurs.  Dr. Colter a plecat la începutul acestui an pentru a accepta o promovare la un alt colegiu și eu regret mult absența oportunității de a discuta aceste întrebări cu dumnealui. Cu atât mai mult însă, anticipez să le discut cu voi, cei din auditoriu, la sfârșitul acestui discurs, fapt pentru care voi încerca să aloc suficient timp. În viziunea mea, seria Bertrand Russell este anume despre oportunitatea de a conversa respectuos și de a dezbate cu oameni ce au păreri contradictorii, iar faptul că beneficiez de această oportunitate mă face să mă simt recunoscător că sunt aici.

Lăsați-mă să încep prin a complica un pic lucrurile: eu nu pot afirma în mod absolut că nu sunt creștin. Într-adevăr,  aceasta nu e modul în care aș alege să mă numesc în primul rând. Mai mult ca atât, în aproximativ același sens în care m-aș numi creștin, m-aș numi la fel și budist zen, ateu, existențialist, cineva care crede în Suprasuflet, taoist, păgân sau evreu.  Voi admite chiar că sunt destul de confuz ca om, deși cred că sunt mai puțin confuz în privința religiei decât în privința multor alte subiecte. În contextul acestui discurs, este suficient de luat în vedere probele în favoarea faptului că sunt creștin într-o măsură:

  1. Am fost crescut mai mult sau mai puțin ca un creștin, deși niciunul din părinții mei nu era prea pios. În copilărie, noi mergeam la biserică probabil de două ori pe an. Îmi aduc aminte vag că mama mea a decis odată că vom merge în fiecare săptămână, dar chiar în prima săptămână de școală duminicală, sora mea și eu am ridicat așa o zarvă și am devenit niște odrasle atât de nesuferite, încât planul a fost amânat pentru totdeauna. A contribuit și aceea că tatăl meu nu prea era interesat să meargă la biserică, crezând foarte mult în intimitatea religioasă și nu prea mult în religia organizată. El era atât de retras în modul său de a practica religia, încât am fost surprins să aflu prin anii de studenție că avea de fapt o viziune asupra lumii mai mult sau mai puțin creștină. Către momentul când împlinisem zece ani, aproximativ când încetaserăm să ne mai rugăm înainte de masă, intimitatea și libertatea erau la ordinea zilei, iar eu și sora mea puteam alege singuri să mergem la biserică sau nu. Eu am ales să nu mai merg. Către momentul când împlinisem cincisprezece ani, mă declaram ateu și existențialist, ca și cum niciuna din experiențele anterioare nu mai contau. Acum, când sunt cu mult mai în vârstă, zic că totuși greșeam.
  2. Încă mai sărbătoresc Crăciunul, cel puțin în măsura în care împodobesc bradul de Crăciun, cumpăr cadouri, cânt colinde și așa mai departe. Nu prea văd sensul în rugăciuni întrucât nu prea cred în Dumnezeu, dar mă aflu la acea vreme a anului când cuget vag asupra semnificației vieții lui Hristos și a învățăturilor sale, în general cu aprobare. 
  3. Trăiesc într-o cultură care este saturată cu tradiții și credințe creștinești. Aceasta nu este aceeași cu a spune că ”trăim în cultura iudeo-creștină”, o afirmație pe care o consider greșită pentru că exclude celelalte multe culturi și tradiții religioase active și prezente în America și trece cu vederea antisemitismul unor tradiții creștine din America. Dar tradițiile creștine sunt în mod cert prezente și ele și sunt la putere. Mai mult ca atât, ca cineva care predă literatura engleză și americană, permanent lucrez cu tradiții și convingeri creștine; ele formează o parte din cadrul la care țin și pe care îl practic.

Ei bine, acum unii dintre voi probabil m-au categorisit deja. Un mod îngăduitor de a o face ar fi să se spună ”El este un creștin secular”. Dar el nu este un om credincios, deci nu este un creștin adevărat. Mea Culpa privitor la toate acestea, dar iarăși, stau în fața voastră și zic “mea culpa” știind asemeni unui creștin că asta ar trebui să zic. Contează asta sau nu? Eu cred că da. Eu cred că toate acestea contează. Dar permiteți-mi să fac o mică demonstrație ca să vă arăt de ce cred că contează, de ce sunt într-o măsură oarecare creștin, iar în timpul acestei demonstrații, cred că pot să vă demonstrez de ce totodată nu sunt creștin. În mod principal, vreau să spun câteva cuvinte despre istorii – de aici și numele discursului meu ”La început au fost istoriile”.

Uite așa.

Ei bine, am făcut-o. Acum înțelegeți? Nu cred. Deci trebuie să ne dăm seama ce s-a întâmplat. Dar ce s-a întâmplat nu mai este; a rămas în trecut. Tot ce a rămas este o amintire, sau mai bine zis câteva amintiri, întrucât noi toți am văzut ceva într-un mod un pic diferit – perspectiva unei persoane din sectorul ăsta al auditoriului diferă de perspectiva unui om din celălalt sector și ambele sunt diferite de perspectiva mea sau de perspectiva cuiva a cărui vedere a fost obstrucționată de podium. Mai mult ca atât, memoria dumneavoastră despre ceea ce s-a întâmplat probabil nu vă ajută prea mult acum; ați văzut ce ați văzut, dar tot nu vă dați seama ce se întâmplă. Și nici nu va avea vreun sens pentru dumneavoastră atâta timp cât nu veți asambla o istorie care să descrie această experiență.

Și aceasta este prima remarcă pe care vreau să o fac despre istorii: ele sunt tot ce aveți. Ceea ce cunoașteți despre lume nu este lumea însăși, dar o istorie despre lume. Nu știți ce i s-a întâmplat celui mai bun prieten în timpul întâlnirii romantice de vineri seara; tot ce cunoașteți este istoria pe care el sau ea v-a povestit-o. Nu știți ce s-a întâmplat ieri în Washington sau Beijing; cunoașteți doar istoria din ziar despre ce s-a întâmplat. Nu știți cum se comportă materia la nivel subatomic; cunoașteți doar istoria despre particulele subatomice pe care v-o povestește un fizician. Unii dintre cercetătorii care se află printre dumneavoastră s-ar putea să obiecteze că adevărul științific nu reprezintă doar o istorie în același sens ca și un un articol din ziar sau o discuție zgomotoasă despre întâlnirea de vineri seara. Întrucât acesta nu este un discurs în care aș explica de ce nu sunt cercetător, nu voi apăra această afirmație prea aprig, dar e suficient să admiteți că există diferite tipuri de istorii despre diferite lucruri și evenimente, unele imaginare, altele nu, unele care pot fi supuse testării, altele nu. Diferite tipuri de istorii, dar cum n-ar fi, istorii.

Între timp, ceva a avut loc. Am făcut ceva cu acest obiect aici, iar dumneavoastră încă nu știți ce a fost întrucât nu v-am povestit o istorie despre aceasta acțiune. Vă promit că vă voi povesti niște istorii despre asta, dar mai întâi, permiteți-mi să fac a doua remarcă despre istorii: ele nu pot niciodata capta integral ceea la ce se referă. Am făcut ceva și vă voi povesti mai multe despre asta, dar niciodată nu vom ști, spre exemplu, dacă era sau nu o muscă pe cruce când am făcut ceea ce am făcut.  Și nici nu putem merge înapoi ca să verificăm, pentru că, precum am spus deja, trecutul deja s-a evaporat, iar noi am rămas doar cu istoria despre acest trecut. Acum s-ar putea să vă întrebați ”Dar cui îi pasă?” Ce mai contează dacă era sau nu o muscă pe cruce? Este irelevant. Dar ca răspuns, trebuie să vă întreb ”Cine urmează să decidă ce anume ar trebui să facă parte din istorie?” Încă tot nu cunoașteți sensul a ceea ce am făcut; tot ce știți este că este relevant în mod direct pentru istorie. Ei bine, vă fac o destăinuire – nu este. În ceea ce mă privește, nu contează dacă era sau nu o muscă pe cruce atâta timp cât am făcut-o parte din istorie vorbind despre ea chiar acum. Dar această dilemă privitor la ceea ce este parte a istoriei și ceea ce nu este este extrem de complexă. Spre exemplu, toți cei dintre dumneavoastră care cred că Dumnezeu este prezent în toate ființele vii ar putea considera o muscă ca fiind un recipient al spiritului divin. Prin urmare, o muscă pe cruce ar putea face parte cu ușurință din orice istorie pe care vrem să o povestim despre această cruce. Un alt exemplu: include oare ”istoria” doar ceea ce s-a întâmplat aici unde mă aflu eu sau include și ceea ce s-a întâmplat în auditoriu? Ei bine, într-un sens, nu ați fost cei care au înfăptuit acțiunea, dacă înțelegeți ce am în vedere, așa că nu sunteți protagoniștii principali ai istoriilor despre ce s-a întâmplat recent. Dar în același timp, sper că ceea ce fac și zic astăzi aici vă va face să reflectați asupra unor lucruri și că, într-un sens oarecare, veți lua cele întâmplate cu voi acasă, în afara capelei și o veți face o mică părticică din viața voastră. S-ar putea ca într-un moment din viitor să vă determine să acționați un pic altfel: ceva atât de neînsemnat precum a vorbi când ați fi tăcut în loc sau a tăcea când ați fi vorbit. Sunt aceste acțiuni parte din istorie? Eu aș zice că nu sunt parte din istorie, dar cui îi aparține ultimul cuvânt?  Ele nu sunt parte din istoria mea, dar s-ar putea să fie parte din istoria dumneavoastră. Nicio istorie nu poate capta totul. Nicio istorie nu poate capta nici măcar tot ce este important. Acesta este unul din adevărurile triste despre istorii.

Dar ar fi bine să formulez cel puțin o istorie despre ce s-a întâmplat, pentru că mai este cale lungă până vom începe a realiza ce are asta de a face cu aceea dacă sunt sau nu creștin. Așadar, permiteți-mi să încep cu o istorie despre cele întâmplate despre care cred că nu este adevărată, chiar dacă menționează adevăruri. Această mică creatură a fost vândută mulți ani în urmă cu numele de “Păpușa În Puii Mei”. Are o formă care îți permite să o ții de picioare și să o lovești de ceva când te simți frustrat sau furios, probabil înjurând concomitent – de aici și numele. Deci iată și istoria celor întâmplate: un profesor invitat în mod grațios și respectuos să vorbească în capelă despre convingerile sale religioase a ținut o “Păpușă În Puii Mei” în fața crucii. Îmi imaginez toată situația descrisă de un titlu în Argus (acesta este cel mai rău coșmar al unui membru al facultății fără post academic permanent): ”Un Profesor Hulește în Capelă”. După cum am mai spus, nu cred că această istorie este adevărată, deși nu pot explica de ce nu cred că e adevărata până nu vă povestesc o altă istorie mai târziu. Dar într-o măsură oarecare, nu contează dacă eu cred că e adevărată sau nu. Acest obiect SE NUMEȘTE ”Păpușa În Puii Mei”, iar eu AM ȚINUT-O în dreptul crucii și dacă asta ați memorat în urma discursului meu, atunci aceasta este istoria dumneavoastră. Și aici voi face următoarea remarcă despre istorii: există multe istorii care pot fi spuse despre ceea ce se întâmplă, iar odată ce aceste istorii sunt lansate, este imposibil să le mai controlezi. Ele capătă propria lor viață și nu mai există nimic ce poate fi făcut pentru a controla ”istoria” în afară de a spune o altă istorie pe care s-ar putea să nu o credeți, așa cum eu nu cred în istoria enunțată anterior. (Apropo, dacă este vreun reporter Argus în auditoriu, textul integral al discursului este disponibil la cerere.)

Așa că aș face mai bine să vă povestesc repejor o altă istorie. Ei bine, iată o altă istorie. Pe aceasta, apropo, o consider absolut adevărată. Un bărbat a făcut cinci pași în direcția sud-est, apoi a ridicat un obiect confecționat din stofă roșie cu model și umplut cu o substanță comprimabilă, la care au fost atașate câteva fire toarse albe și două obiecte din masă plastică. La momentul în care ridicase obiectul, bărbatul stătea în fața unui obiect de lemn mare și aurit cu piese orizontale și verticale unite la mijloc. După ce a ridicat obiectul, el a făcut cinci pași spre nord-vest. Sfârșit. Aceasta este, să-i spunem așa, istoria existențială a evenimentului, adică istoria în care au fost păstrate doar detaliile fizice cele mai esențiale. Nu este o istorie neutră în pofida minimalismului său; a numi crucea un obiect de lemn cu piese verticale și orizontale unite la mijloc înseamnă a păși în afara cadrului de referință în care simbolismul crucii are semnificație și prin urmare, a sugera că nu există vreun sens în lumea din jur atâta timp cât ființele umane nu conferă acest sens, ceea ce, în opinia mea, implică că nu există un Dumnezeu în sensul în care îl avem în vedere de regulă. Cum se mai zice, existența precedă esența. Într-un sens anume, nu există nicio cruce, cu sau fără muscă – există doar lemnul mort.

Am zis că cred că această istorie este adevărată și o spun din nou. Dar asta nu înseamnă că o găsesc adecvată. Deși o perspectivă existențială poate fi eliberatoare, oamenii nu pot trăi mult timp înconjurați de așa gol și absență de sens. Iată de ce, în opinia mea, existențialismul ca mișcare este practic mort. În zilele de odinioară, când existențialismul era încă în plină forță în această țară, îmi aduc aminte că unii creștini îmi spuneau că ei n-ar putea trăi într-o lume fără de Dumnezeu pentru că aceasta le-ar fi părut goală și mecanică, lipsită de orice pentru ce ar merita de trăit. La vremea ceea, răspunsul meu la această afirmație oscila între două poziții: uneori ziceam ”faptul că ne dorim un sens nu înseamnă că există un sens”, iar alteori ziceam ”absența unui sens intrinsec în lume ne dă libertatea să creăm propriile sensuri”. Eram foarte tânăr pe atunci și nu puteam percepe contradicția dintre aceste două poziții, mai ales că ele nu caracterizau deloc viața mea reală, care era plină de tot felul de sensuri, chiar dacă nu îmi păsa prea mult de multe din ele și în care nu eram nici pe deaproape atât de liber precum îmi plăcea să cred. Acum, aș spune doar că lumea e plină de istorii și mai multe din ele pot fi adevărate.

Iată și altă istorie despre ce s-a întâmplat câteva minute în urmă și aceasta la fel este o istorie adevărată din punctul meu de vedere. Acest mic obiect nu-mi aparține mie, ci fiului meu. Îi povestesc fiului meu multe istorii, istorii în sensul obișnuit al cuvântului, ficțiune despre lucruri care nu au avut loc niciodată. Cel mai des e vorba de istorii înainte de somn, uneori, istorii pentru deșteptare, alteori, istorii în mașină sau pur și simplu istorii fără niciun motiv când ambii ne plictisim sau eu am ceva de spus. Unele istorii au morală evidentă, altele nu au morală clară dar își au rostul lor; unele istorii nu sunt concepute pentru a avea un rost, dar ajung să îl aibă oricum; unele istorii ajung să aibă un cu totul alt rost decât era planificat din start; iar un număr mare de istorii sunt doar lucruri caraghioase care nu prea au vreun rost. Așadar, făceți cunoștințe cu Quimby. Despre el s-au povestit multe istorioare. El vorbește cu o voce hazlie pițigăiată cam așa: ”bună ziua”. El mănâncă doar pălării, iată de ce – nu puteți vedea prea clar de unde vă aflați – stofa din care este confecționat are pe ea multe pălării de diferite forme. El crede că este o persoană și protestează violent când îl numiți un obiect împăiat. ”Poftim, poftim? Un ce?”. Îi place să facă rostogoliri. Și așa mai departe.

Acum, pemiteți-mi să evit buclucul explicând de ce nu cred că ceea ce am făcut este o blasfemie. Dacă pe scurt, nimic nu este mai sfânt pentru mine decât dragostea mea pentru propriul fiu și eu îmi exprim această dragoste în istoriile mele la fel cum o fac și prin alte modalități. Prin ”sfânt” eu nu am în vedere doar important ci chiar ceva de genul ”divin”. Pentru că dacă înțelegem lumea din jur doar prin prisma istoriilor pe care le povestim despre ea, atunci toată moralitatea noastră o transmitem unul altuia anume prin intermediul istoriilor: fie că e vorba de visurile noastre treze și fricile nocturne; uimirea și venerația noastră când realizăm misterul și complexitatea insondabilă a universului; dragostea noastră față de frumusețe și adevăr; râsetele noastre cauzate de absurd; durerea noastră cauzată de pierderi și schimbare; frica noastră (dar și dorința) de a fi judecați; compasiunea noastră și tandrețea noastră teribil de dureroasă de a dori să-i protejăm pe cei inocenți și vulnerabili; furia noastră ca răspuns la nedreptate și iertarea de către noi a slăbiciunii; dar mai presus decât toate, dragostea palpabilă și presantă, dragostea fragilă și durabilă, dragostea ce e însoțită de o atingere delicată sau de o încleștare disperată, dragostea care ajunge înapoi prin timp ca un râu și străbate continente ca un vânt sau un nor. Un pic din toate astea se regăsește în fiecare istorie pe care i-o povestesc fiului meu, precum este și în fiecare istorie spusă de orice povestitor care își iubește publicul. Și chiar dacă nu mă refer la aceste istorii cu numele lui Dumnezeu sau al religiei, cine ar fi gata să afirme că acest Quimby sărman, umil și ridicol nu este un lucru sfânt? (“Un ce?” Scuze, Quimby, o ființă sfântă.) Puteți zice că mă înșel sau că sunt zăpăcit dacă trebuie, dar nu și că hulesc.

Așadar, într-un sens și anume într-un sens foarte important, eu sunt cu adevărat creștin. Pentru că și eu plutesc pe apele sacre ale istoriilor povestite de către părinții mei și cultura mea. Multe dintre aceste istorii, deși nici pe departe toate, vin din tradiția creștină și în mod particular din acea carte de istorii pe care o numim Biblie; iar eu acord acestor istorii, cel puțin unora din ele, aceeași venerație pe care aș acorda-o oricărei istorii care caută să disemineze în lume iubire, frumusețe, dreptate și o admirație pentru viață și adevăr. Iar în alte sensuri, la fel de importante, eu nu sunt deloc creștin, pentru că Biblia, fiind o carte cu istorii, nu este cu nimic mai sacră pentru mine, dar încă mai important, cu nimic mai puțin falibilă decât Coranul sau Upanișadele (chiar dacă o cunosc cu mult mai bine) sau chiar decât poemele lui Emily Dickinson și nuvelele Virginiei Woolf. Dar niciuna dintre ele nu este atât de sacră pentru mine ca dragostea pentru fiul meu, soția mea, sora sau părinții mei, deși adevărul e că dragostea de familie și istoriile nu pot fi pe deplin separate în mintea mea. La început, conform istoriei mele, nu a fost Cuvântul, logosul, puterea divină a creației, revelația și mântuirea, dar istoriile –  eforturile parțiale și atât de falibile ale oamenilor de a înțelege această lume.

A numi Biblia o carte cu istorii, așa cum am făcut-o numai ce, înseamnă să sugerezi că Biblia nu este de origine divină și cred că la fel, să sugerezi că nu există un Dumnezeu în sensul creștin obișnuit. Dar eu insist că atunci când numesc Biblia doar o carte cu istorii, eu nu diminuez însemnătatea acesteia.  Istoriile, în sensul în care le descriu, nu sunt lucruri triviale, chiar și cele stupide sau caraghioase, precum glumele, bârfele, poveștile de adormit copiii despre un omuleț mic care mănâncă pălării și vorbește cu o voce hazlie. Nimic nu este mai important sau mai puternic ca istoriile. Nimic nu este mai important decât dorința de a spune sau de a împărtăși o istorie; este o dorință cu mult mai puternică ca sexul. Cred că dorința de a spune sau împărtăși o istorie este cea mai fundamentală dorință din viața umană. Câteva săptămâni în urmă am mers la Muzeul Național al Holocaustului din Washington și am rămas profund impresionat acolo (înainte de a fi frânt și incapabil de a mai gândi rațional) de importanța și limitările istorisirii. Victimele lagărelor de concentrare, la fel ca și soldații care au venit să elibereze aceste lagăre, aveau cu toții o istorie pe care simțeau nevoia să o spună. Mulți dintre ei au spus, ba chiar au insistat că ”cuvintele nu pot reda aceasta” și totuși au continuat să povestească, încercând să disemineze acele informații.  Soldații după război și victimele abuzurilor asupra copiilor au aceeași experiență; ei trebuie să spună istoria, să clarifice lucrurile, să încerce să se debaraseze de fantomele ce îi însoțesc sub forma unor istorii nespuse. Și dacă nu pot reda toate acestea în cuvinte, le comunică prin picturi sau lucrări, fie chiar prin intermediul corpului și vieții proprii, prin lacrimi, sau tăcere, sau eșec, sau autodistrugere, sau eroism, fiecare din fapte fiind o încercare de a povesti istoria. În Muzeul Holocaustului, după ce am văzut mii și mii de fețe ale celor care au suferit și au murit, după ce am văzut rămășițele comunităților de evrei complet distruse, unele din ele având o istorie de existență de sute de ani, după ce am văzut poză după poză cu cadavre clădite ca lemnele pentru foc, rânduri lungi de oameni împușcați de plutoane execuție, rostogolindu-se unul după altul ca un cor sumbru într-o groapă comună deja plină, corpuri scheletice stafidite ale supraviețuitorilor, pelicule video cu experimente medicale filmate cu sânge rece, victime omorâte în camerele de gazare înșirate ca pe o linie de asamblare, pungi cu păr uman și mii de perechi de pantofi goi, ceea ce m-a făcut să plâng a fost un fluture verde de jucărie confecționat din lemn și apoi colorat, meșterit cu propriile mâini chiar pe teritoriul lagărului (nu-mi pot imagina prin ce acțiuni eroice și cu ce preț), apoi transmis pe furiș unui copil în cealaltă parte a lagărului. Cum stăteam acolo în muzeu, plângând în mod necontrolat, nemaipăsându-mi dacă oamenii din jur mă vedeau, tot la ce mai puteam spera nu era ca acel părinte sau acel copil să fi supraviețuit, ambele posibilități fiind prea puțin plauzibile ca să merite speranță, dar pur și simplu ca acel fluture să fi ajuns la destinație, transportat sub zdrențele unui lucrător, strecurat printre gardurile de sârmă ghimpată sau transmis de un paznic motivat de un dinte de aur oferit ca mită sau poate chiar dintr-un impuls de umanitate, dar și ca istoria comunicată de acel fluture de jucărie, o istorie suficient de simplă și elocventă ca să fie înțeleasă de oricine, să fie auzită.

Istoriile au o putere nemaipomenită. Ele au puterea de a vindeca, puterea de a domoli și a consola, puterea de a instrui, puterea de a uni oamenii în comunități. Dar ele au la fel și puterea de a răni, de a persecuta și a justifica persecutarea. Practic fiecare act de violență, discriminare sau abuz este acompaniat de o istorie cu ajutorul căreia acesta este explicat și justificat, inclusiv propaganda nazistă a ”rasei supreme” ariene, Teoria Domino, mitul despre femeie ca un ”înger al casei”, descrierea segregaționistă a afro-americanilor ca ”fiii lui Ham”, fantasmagoriile violatorilor conform cărora ”puteai spune că ea își dorea aceasta judecând după modul în care era îmbrăcată”, refrenul ”el primul a început” al agresorilor ce practică bullyingul la școală. Unele dintre aceste istorii sunt create din mers, așa ca istoriile mele despre Quimby, dar multe din ele, poate chiar majoritatea, se bazează pe istorii precedente și converg în anumite narațiuni susținute de ponderea morală a autorității și tradiției. Diavolul poate cita Scriptura și o face, iar în cultura noastră, niciun text nu este mai susceptibil la acest fel de abuz decât Biblia.

Prin urmare, din punctul meu de vedere, este o obligație morală să fim conștienți de natura istoriilor și a istorisirii. Nu aștept și nici nu-mi doresc ca acei dintre voi din auditoriu care sunt creștini să creadă, precum cred eu, că la Început, în loc de Cuvânt cu o majusculă C, au fost istoriile, niște creații umane pline de erori, dar persistente. Dar nu cred că ar fi greu de acceptat faptul că Biblia este o carte cu istorii, chiar dacă mulți cred că nu este DOAR o carte cu istorii. Chiar dacă credeți că unele sau toate istoriile din Biblie au origine divină, ele au fost totuși scrise de ființe umane, transcrise de ființe umane și traduse de ființe umane. John Boswell în cartea sa Creștinătatea, Toleranța Socială și Homosexualitatea argumentează că nu este deloc clar dacă limbajul utilizat în Epistola Întâia către Corinteni 6:9 și Epistola Întâia către Timotei 1:10 (ambele pasaje fiind utilizate frecvent pentru a condamna homosexualitatea) sau chiar limbajul din Geneza 19, distrugerea Sodomei, au în genere de a face cu homosexualitatea. Există mai multe variante de traducere, dar contextul acestor scrieri, cât și contextul social al cuvintelor grecești utilizate, lasă loc pentru multe dubii în interpretarea lor. Cu alte cuvinte, indiferent de sursa de inspirație, pasajele reprezintă istorii, deci cad pradă limitărilor care acompaniază toate istoriile și pe cei ce le povestesc. Chiar și istoriile adevărate, așa cum am încercat să demonstrez, în mod inevitabil nu reușesc să capteze adevăruri importante; toate istoriile sunt supuse unor multiple interpretări (Aș adăuga la fel că istoriile s-ar putea pur și simplu să nu fie adevărate.) Prin urmare, nicio istorie luată aparte nu este suficientă; adevărul are nevoie de mulți naratori și multe narațiuni, unele dintre care se contrazic, toate necesitând a fi povestite și interpretate din nou și din nou de către noile generații. Din această stofă încurcată de adevăruri, minciuni și contradicții este țesută moralitatea noastră și este de datoria noastră să manifestăm o doză potrivită de ezitare înainte de a da unei istorii anume prea multă crezare. Nu știu dacă există vreo istorie pentru care merită de murit, dar sunt destul de încrezut că nu există NICIO istorie pentru care merită de omorât, de torturat, de violat, de abuzat, de discriminat pe alții. A fi moral înseamnă să înveți când să crezi și când să nu crezi istoriile, când să interpretezi istoriile dintr-un punct de vedere diferit, când să citești două istorii în paralel pentru a decide, spre exemplu, dacă îndemnul la iubirea aproapelui te învață o lecție mai importantă decât niște fraze ambigue din Epistolele către Corinteni sau Timotei. Uneori, a fi moral înseamnă să respingi istoriile vechi și să spui istorii noi, care se îmbină mai armonios cu viața contemporană. Și iată de ce eu, până la urmă, nu sunt creștin – pentru că chiar și bogata tapiserie de istorii adunate în Biblie nu este suficientă; tot ce e mai puțin decât întreaga multitudine de istorii din lume nu ar fi suficientă. Nu cunosc toate istoriile din lume și nici măcar o fracțiune cât de cât semnificativă din ele, dar ele oricum curg prin mine ca apele unui râu măreț. Ele curg și prin dumneavoastră.

Între timp, îl avem pe sărmanul Quimby, care niciodată nu avut parte de o istorie ca asta povestită despre el și avem crucea. Acestea două nu sunt echivalente nici pentru mine. Care este relația dintre ele? Istoria pe care o veți spune despre aceasta va fi diferită de istoria pe care o voi spune eu. Pot să vă povestesc istoria pe care o voi spune-o și fiului meu dacă mă întreabă – îi voi spune pur și simplu că l-am ținut pe Quimby în dreptul crucii, nici în opoziție, nici în susținere, dar pur și simplu pentru a-l lăsa să o vadă. Dacă asta nu va fi suficient pentru el, va trebui să inventez o istorie nouă.

Pe această notă, permiteți-mi să vă ofer și dumneavoastră dreptul de a vă include ca să puteți povesti propriile istorii sau să o puneți la îndoială pe a mea. Mi-aș dori ca aceasta să devină o discuție autentică, dacă e posibil, așa că nu vă limitați în a acorda întrebările sau în a prezenta remarcile doar mie. Întrebați dacă doriți, dar simțiți-vă liberi la fel să faceți afirmații, să vorbiți altor membri ai auditoriului, etc. Și mulțumesc pentru atenție.

© 1996 de Wes Chapman.

Vertebratele Terestre

Articol original: tolweb.org

Stegocefalii: Tetrapodele și alte vertebrate înzestrate cu degete

Michel Laurin

The Devonian terrestrial choanates Acanthostega and Ichthyostega
taxon links
Interpreting the tree
Adaptat din Carroll (1995), Laurin și Reisz (1997) și Laurin (1998a-c). Poziția Whatcheeria în arbore este în conformitate cu Lombard și Bolt (1995). Poziția taxonilor devonieni puțin cunoscuți (acei pentru care prezența degetelor nu este certă:  Elginerpeton, Metaxygnathus, Ventastega, și Hynerpeton) este indicată în conformitate cu Ahlberg (1998). Temnospondilii sunt adesea considerați ca fiind amfibieni timpurii. Observați totuși că în această filogenie ei nu apar strâns înrudiți cu lisamfibienii.

Grupul de incluziune: Sarcopterygii

Introducere

Această pagină discută vertebratele terestre și alte vertebrate înzestrate cu membre ce au degete în loc de înotătoare. Membrul muscular caracteristic pentru această cladă are de regulă articulații și degete clar definite (atât membrul anterior, cât și cel posterior) și se numește chiridium. Acest grup include circa 21100 specii existente și probabil un număr mult mai mare de specii dispărute. Tetrapodele reprezintă doar unul din multiplele grupuri de vertebrate înzestrate cu chiridium (vezi secțiunea despre clasificare mai jos).

Vertebratele terestre au o distribuție globală. Primii membri ai acestui grup aveau dimensiuni relativ mari (o lungime a corpului de 1-2.5 m). Cele mai vechi rămășițe de schelet cunoscute ce provin de la vertebratele terestre au fost găsite în devonianul superior din Groenlanda de Est (Clack, 1994). Prezența amprentelor fosilizate în devonianul inferior și mijlociu din Australia a dus la presupuneri conform cărora acest grup ar fi apărut în devonianul inferior, cel puțin 400 milioane de ani în urmă (Warren și alții, 1986), însă e imposibil de deslușit degete în aceste amprente, așa că acestea s-ar putea să aparțină altor sarcopterigieni.

Cel mai vast grup de vertebrate terestre este Tetrapoda (vezi secțiunea ”Clasificarea Vertebratelor Terestre” de mai jos). Tetrapoda înseamnă ”patru picioare” și grupul a fost numit astfel întrucât reprezentanții săi aveau inițial patru membre în loc de înotătoare. Acest taxon include circa 3000 specii existente de amfibieni (broaște, salamandre și amfibieni apozi din ordinul Gympophiona, clada Apoda) și aproximativ 18100 specii existente de amniote (mamifere, reptile și păsări). Numărul de specii de tetrapode dispărute este desigur necunoscut, dar aproximativ jumătate din numărul de specii de tetrapode cunoscute la moment sunt dispărute (Carroll, 1988).

Tetrapodele au apărut nu mai târziu de epoca Mississippiană (circa 350 de milioane de ani în urmă), perioada din care provin cei mai vechi strămoși cunoscuți înrudiți cu amfibienii actuali. Organisme înrudite cu amniotele trebuie să fi fost prezente în acele timpuri, dar încă nu au fost găsite. Fosila raportată anterior (Smithson și alții, 1994; Carroll, 1995) ca fiind o amniotă Mississippiană timpurie sau un antracozaur (Westlothiana) reprezintă probabil fie un tetrapod dintr-un grup trunchi sau un amfibian timpuriu (Laurin, 1998a). Stegocefalii (vezi secțiunea despre clasificare de mai jos pentru o definiție a acestui grup) au apărut nu mai târziu de devonianul superior.

Tetrapodele variază în lungime de la 9.8 mm (broasca Psyllophryne didactyla) până la 30 m (balena albastră). Ei sunt distribuiți pe tot globul și populează toate habitatele majore. Sunt predominant terestre, dar mai multe specii s-au întors în mediul acvatic în care au trăit strămoșii noștri îndepărtați. Tetrapodele acvatice includ diferite salamandre (Sirenidae, Cryptobranchidae, Proteidae, etc.), broaște (Pipidae), unele specii din clada Apoda, ordinul Gymnophiona (și anume familia Typhlonectidae), țestoase marine gigantice (Dermochelys coriacea), șerpi de mare, pinipede (foci și morse) și balene. Unele tetrapode pot zbura (păsările și liliecii), iar altele pot plana, așa ca veverițele zburătoare, ordinul Dermoptera (reprezentanții căruia sunt uneori numiți “lemuri zburători”, chiar dacă nu sunt primate) și dragonii zburători (Draco volans).

Pagina Istoria Vieții Stegocefalilor conținine informații la această temă complexă.

Principalul organ de respirație caracteristic majorității stegocefalilor este plămânul, dar alte organe respiratorii sunt prezente la mai multe grupuri. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Respirația la stegocefali.

Mulți stegocefali au un timpan capabil să capteze sunete de frecvență înaltă propagate prin aer iar mulți amfibieni acvatici posedă organul senzorial cunoscut ca linie laterală. Pentru mai multă informație, vezi pagina Auzul la Stegocefali.

Caracteristici

Stegocefalii au o istorie vastă în ceea ce privește fosilele (Carroll, 1988). Studiile filogenetice au elucidat mai multe caracteristici derivate (sinapomorfii) ale stegocefalilor:

  • Pierderea câtorva oase craniene. În Panderichthyidae (grupul de Sarcopterygii cel mai puternic înrudiți cu stegocefalii), craniul era puternic concrescut cu centura scapulară prin intermediul câtorva oase care au dispărut devreme în evoluția vertebratelor terestre. Pierderea acestor oase la fel a permis apariția unui gât mobil ce permite mișcarea capului în raport cu trunchiul. Această decuplare permite menținerea unei poziții relativ stabile a capului în timpul mersului.
  • Pierderea oaselor operculare care acoperă camera branhială la peștii osoși. Operculul nu mai era necesar în speciile timpurii de Choanichthyes pentru că acestea pierduseră branhiile interne caracteristice strămoșilor lor timpurii. Totuși, operculul s-ar putea să fi dispărut mai devreme ca branhiile interne (Coates și Clack, 1991).
  • O reducere a notocordului și o coloană vertebrală rigidă. Centrele vertebrelor osteolepiformelor sunt înguste și împrejmuiesc notocordul (o coardă rigidă prezentă în toate cordatele și care persistă la om sub forma de discuri intervertebrale) fără a se îmbina prea strâns cu el. La stegocefali, centrele vertebrelor sunt late împrejmuind strâns notocordul. Suprafețe speciale de articulație (zigapofize) conectează arcurile neurale unul cu altul.  La fel se observă un notocord mai scurt, care nu se extinde până în cutia craniană (notocordul osteolepiformelor ajungea până în vecinătatea hipofizei).
  • Patru membre musculare cu degete distincte (atât la membrele anterioare cât și la cele posterioare). Sarcopterigienii timpurii înzestrați cu înotătoare, așa ca Eusthenopteron, aveau înotătoare cărnoase cu elemente omoloage oaselor humerus, radius, ulna, intermedium, ulnare, femur, tibia, fibula și fibulare, dar omologia elementelor mai distale ale membrelor este incertă și controversată. Nu este clar până în prezent dacă elementele radiale segmentate și ramificate ale endoscheletului din porțiunea distală a înotătoarei la astfel de sarcopterigieni precum Eusthenopteron sau Tiktaalik sunt omoloage degetelor. Au fost prezentate argumente atât în susținerea acestei ipoteze (Shubin și alții., 2006) cât și împotriva ei (Laurin, 2006).
  • O coastă sacrală ce conectează scheletul axial (coloana vertebrală) cu centura pelviană (șoldul). Aceasta permite transmiterea greutății corpului tetrapodelor către membrele posterioare. Osteolepiformele nu aveau o astfel de conexiune osoasă între centura pelviană și scheletul axial. Pierderea radiilor înotătoarei (niște solzi modificați cu rol de suport mecanic al înotătoarei). E vorba de eliminarea unei structuri care nu mai era necesară sau chiar ar fi putut dăuna pe uscat.

Aceste caracteristici nu au apărut simultan sau brusc. La cei mai vechi stegocefali cunoscuți, așa ca Ichthyostega și Acanthostega, se observă forme intermediare ale unora dintre caracteristicile enumerate, iar unele caracteristici lipsesc totalmente. Spre exemplu, Ichthyostega a păstrat subopercularul, un os ce făcea parte din complexul opercular care acoperea camera branhială a osteolepiformelor. Acanthostega a păstrat un anocleithrum, care este unul din elementele ce legau centura scapulară cu craniul la osteolepiforme (Coates și Clack, 1991). În cazul Ichthyostega și Acanthostega, notocordul ajungea până adânc în craniu, iar majoritatea vertebrelor caudale nu aveau zigapofize (Jarvik, 1952). Conexiunea dintre coasta sacrală și centura pelviană la Acanthostega era slab conturată. Și în sfârșit, atât Ichthyostega cât și Acanthostega păstrează lepidotrihiile din coadă, ceea ce indică că acești taxoni încă mai aveau o înotătoare caudală.

Lista precedentă include doar trăsături ale scheletului pentru că toate grupurile primitive de stegocefali au dispărut, iar trăsăturile anatomice ale țesuturilor moi pot fi studiate doar în taxonii existenți. Următoarele trăsături pot fi observate la tetrapode dar nu și la alte vertebrate existente:

  • Un strat de celule moarte, întărite care reduce pierderea apei prin evaporare. Acest strat este prezent la amniote și la majoritatea lisamfibienilor. Cheratina ajută la menținerea straturilor de lipide, care reduc pierderea apei (cheratina în sine nu conferă impermeabilitate la apă).
  • O limbă musculară bine dezvoltată înzestrată cu glande. Totuși, unii lisamfibieni au doar o limbă primară, la fel ca peștii. Limba primară este o simplă excrescență cărnoasă pe planșeul cavității bucale, fiind lipsită de mușchi interni și posedând o mobilitate redusă.
  • O glandă paratiroidă implicată în controlul nivelului de calciu din sânge.
  • O glandă Harderiană localizată în partea anterioară a ochiului. Această glandă secretă un lichid uleios care lubrifiază ochiul.
  • Un organ vomeronasal (organul lui Jacobson). Acest organ al mirosului este localizat în palatul gurii și este probabil utilizat pentru a mirosi hrana din gură.
  • Pierderea branhiilor interne. Branhiile externe prezente la mulți lisamfibieni acvatici și larve de lisamfibieni reprezintă structuri noi care nu sunt omoloage branhiilor interne ale peștilor. 

Este dificil de determinat cu exactitate când anume au apărut aceste trăsături pentru că ele nu pot fi observate în rămășițele fosile cu excepția indiciilor indirecte despre branhiile interne, iar ”rudele” cele mai apropiate ale tetrapodelor despre care cunoaștem sunt dispărute. Totuși, aceste trăsături nu pot fi observate la peștii dipnoi (cele mai apropiate ”rude” în viață ale tetrapodelor). Acanthostega, un stegocefal devonian, încă mai avea branhii interne (Coates și Clack, 1991), iar Ichthyostega s-ar putea să le fi avut la fel, dar nu se cunoaște nici un alt stegocefal care ar fi păstrat această trăsătură. Astfel, branhiile interne au fost probabil pierdute încă la începutul evoluției stegocefalilor, în timpul erei devoniene sau mississippiene (circa 360 milioane de ani în urmă) și nici un tetrapod nu a mai avut vreodată branhii interne.

Clasificarea Vertebratelor Terestre

În trecut, majoritatea speciilor terestre din grupul Choanichthyes făceau parte din Tetrapoda (Gaffney, 1979). Recent, Tetrapoda a fost oficial desemnată ca grup coroană (Gauthier și alții, 1989). Un grup coroană este o cladă care include ultimul strămoș comun a doi sau mai mulți taxoni existenți și toți descendenții acestuia. În acest caz, Tetrapoda a fost definită ca clada ce include ultimul strămoș comun al lisamfibienilor și amniotelor, precum și toți descendenții acestuia.

Conform lui Gauthier și alții (1989), Tetrapoda include majoritatea vertebratelor terestre fosile cunoscute pentru că temnospondilii erau considerați ca fiind grupul trunchi al amfibienilor, pe când Embolomeri, Gephyrostegidae și Seymouriamorpha erau considerate a fi mai aproape înrudite cu amniotele decât cu lisamfibienii. Astfel, doar câteva vertebrate terestre foarte timpurii, precum Ichthyostega și Acanthostega, au fost excluse din Tetrapoda.

Filogenia grupului Choanichthyes prezentată aici sugerează că Temnospondyli, Embolomeri, Gephyrostegidae și Seymouriamorpha nu sunt parte a grupului coroană. Dacă aceasta este corectă, atunci acești taxoni nu reprezintă tetrapode, iar originea ”mădularului de tetrapod” precedă originea Tetrapoda. În primele versiuni ale acestei pagini, toți sarcopterigienii înzestrați cu degete erau numite pur și simplu vertebrate terestre pentru că nu fusese propusă vreo taxonomie filogenetică oficială pentru toată această cladă. O astfel de taxonomie a fost publicată recent (Laurin, 1998a). Taxonul Stegocephali (care includea o perioadă îndelungată toate vertebratele înzestrate cu chiridium, cu excepția lisamfibienilor și amniotelor) a fost considerat ca și toate Choanichthyes ca fiind mai puternic înrudit cu Temnospondyli decât cu Panderichthys (cea mai apropiată rudă a tetrapodelor despre care se cunoaște că ar fi păstrat perechi de înotătoare). Asftel, Stegocephali include toți taxonii caracterizați prin prezența degetelor dar și câțiva care ar fi păstrat înotătoarele pereche (Elginerpeton, Metaxygnathus, Ventastega și Hynerpeton). Contrar utilizării mai vechi a acestui termen, Stegocephali desemnează acum o cladă. Termenul stegocefali va fi utilizat mai jos pentru că nu transmite interpretarea ipotetică și poate întrucâtva eronată conform căreia toate vertebratele înzestrate cu degete sunt terestre. După cum se explică mai jos, primii membri ai acestei clade erau probabil primitiv acvatici.

Notă despre nodul marcat Amphibia: Alții limitează numele Amphibia la descendenții celui mai recent strămoș comun al amfibienilor existenți (taxonul terminal Amfibienii în Viață din acest arbore filogenetic). Autorul preferă modul de utilizare indicat în arborele de mai sus, iar definirea Amphibia ca fiind grupul ce include toate tetrapodele mai aproape înrudite cu amfibienii existenți decât cu amniotele are prioritate istorică (Laurin, 1998a), dar al doilea mod de utilizare este la fel destul de răspândit și nu poate fi ignorat. Pe această pagină, termenul Amphibia întotdeauna se referă la nodul indicat în arborele de mai sus, iar amfibienii existenți sunt numiți lisamfibieni.

Notă despre nodul marcat Tetrapoda: Alții au extins utilizarea acestui termen pentru a face referință la toate vertebratele ce posedă membre înzestrate cu degete (Laurin și Anderson, 2004). Totuși, pe această pagină, Tetrapoda, se referă la nodul indicat în arborele de mai sus.

Discuție Despre Relațiile Filogenetice

Filogenia stegocefalilor este controversată. Aproape toți sistematicienii sunt de acord că amfibienii existenți formează un grup monofiletic (Lissamphibia) care este strâns înrudit cu amniotele, însă originea lisamfibienilor și a amniotelor este controversată.  Laurin și Reisz (1997, 1999), Laurin (1998a, b), Vallin și Laurin (2004) sugerează că lepospondilii reprezintă grupul trunchi al amfibienilor și că diadectomorfele sunt mai strâns înrudite cu amniotele decât cu lisamfibienii. Prin urmare, multe grupuri de stegocefali paleozoici, precum temnospondilii și seymouriamorfele nu sunt înrudite îndeaproape cu amniotele sau cu lisamfibienii:

Totuși, majoritatea studiilor inițiale dar și câteva studii recente sugerează că lisamfibienii au derivat din temnospondili și că diadectomorfele, seymouriamorfele și embolomerii sunt mai strâns înrudiți cu amniotele decât cu lizamfibienii (Bolt, 1969; Gaffney, 1979; Gauthier și alții., 1988, 1989; Milner, 1988, 1993; Panchen și Smithson, 1988; Trueb și Cloutier, 1991; Lombard și Sumida, 1992; Ruta și alții., 2003a, b; Ruta și Coates, 2007). Lepospondilii au fost văzuți deseori ca un grup parafiletic care includea rudele timpurii ale temnospondililor și lisamfibienilor. Astfel, majoritatea stegocefalilor cunoscuți erau văzuți ca fiind înrudiți fie cu lisamfibienii, fie cu amniotele. Doar Ichthyostega și alți taxoni devonieni (Acanthostega, Tulerpeton) nu erau considerați ca făcând parte din aceste două linii evolutive principale:

Câțiva paleontologi încă propun o origine polifiletică pentru amfibienii existenți (Anderson, 2007, 2008; Carroll, 2007; Anderson și alții, 2008), cu Gymnophiona atribuită ”lepospondililor”, iar anurele și urodelele atribuite temnospondililor. Aceasta implică că Gymnophiona este mai strâns înrudită cu amniotele decât cu anurele și urodelele. Această filogenie este incompatibilă cu toate filogeniile moleculare publicate și cu majoritatea filogeniilor morfologice, care indică că amfibienii existenți formează o cladă care exclude amniotele (Laurin, 2002). Mai mult ca atât, reevaluarea codificării matricii principale de suport sprijină ideea originii monofiletice a lisamfibienilor în cadrul ”lepospondililor” (Marjanovic și Laurin, 2009). Datele din biologia dezvoltării la fel au fost interpretate ca fiind în sprijinul polifiliei amfibienilor existenți (Schoch și Carroll, 2003; Fröbisch și alții, 2007), dar aceste argumente au fost infirmate (Schoch, 2006; Germain și Laurin, 2009; Marjanovic și Laurin, 2009). Datele din biologia dezvoltării nu fac distincție dintre diferitele ipoteze privind originea lisamfibienilor.

Cea mai recentă filogenie care promova polifilia lisamfibienilor (Anderson și alții, 2008) este bazată parțial pe temnospondilul recent descris Gerobatrachus hottoni, care a fost interpretat inițial ca reprezentând un grup înfrățit cu Batrachia, care, la rândul său, este clar atribuită temnospondililor; Gymnophiona este atribuită “lepospondililor”. Această concluzie este parțial bazată pe interpretarea diferitor trăsături morfologice ale Gerobatrachus, precum dinți pedicelați (o sinapomorfie văzută la lisamfibieni), oasele tarsiene distale 1 și 2 fuzionate (o sinapomorfie batraciană) și un palatin îngust, direcționat lateral (o sinapomorfie salientiană). Totuși, prezența sinapomorfiilor caracteristice câtorva clade clasificate corespunzător și a altor trăsături mult mai primitive, precum retenția oaselor postparietale, tabulare și supratemporale sugerează o omoplazie extensivă. Alte interpretări ale morfologiei Gerobatrachus hottoni sunt posibile, iar încorporarea acelei forme în prima matrice de date care a sprijinit polifilia lisamfibienilor (McGowan, 2002) vorbește totuși în favoarea originii monofiletice a Lissamphibia în cadrul lepospondililor (Marjanović și Laurin, 2008b).

Câteva studii moleculare au propus niște dăți foarte timpurii pentru începutul diversificării lisamfibienilor, între 337 milioane de ani în urmă (Zhang și alții, 2005) și 362 milioane de ani în urmă (San Mauro și alții, 2005; Roelants și alții, 2007).  Zhang și alții (2005) la fel au sugerat că aceasta implică că lisamfibienii au originat din temnospondili, dar Lee și Anderson (2006) au punctat că niște dăți atât de timpurii sunt mai compatibile cu o ipoteză polifiletică, conform căreia amfibienii existenți formează o cladă care exclude amniotele dar derivă atât din “lepospondili” cât și din temnospondili. Totuși, noua datare moleculară și paleontologică a procesului de diversificare a lisamfibienilor sugerează o diversificare mult mai recentă pentru acest grup – în epoca permiană (Marjanović și Laurin, 2007). Calcularea intervalului de încredere a ”anvergurii” stratigrafice de facto a lisamfibienilor, bazată pe dezvoltarea de mai departe a celei mai sofisticate metode dezvoltate de Marshall (1997), la fel sugerează o origine permiană, monofiletică pentru acest grup (Marjanović și Laurin, 2008a).

Discuții adiționale și filogenii detaliate pot fi găsite pe pagina Filogenia Stegocefalilor.

Originea Stegocefalilor

Câteva scenarii au fost propuse pentru a explica originea chiridiumului și de ce vertebratele s-au aventurat pe uscat. O teorie ce figurează în cele mai populare cărți este că clima aridă, despre care se considera cândva că ar fi prevalat în era devoniană, a forțat strămoșii sarcopterigienilor să se târască din bălțile și lacurile sezoniere care secau periodic pentru a ajunge în bazine acvatice mai mari și mai adânci (Romer, 1933). Totuși, o problemă a acestui scenariu este că devonianul nu mai este văzut ca fiind caracterizat de prezența sezoanelor aride, iar formațiunile clasice din devonianul târziu, așa ca Escuminac din Quebec, Canada se consideră că s-au format în estuare (ceea ce exclude seceta sezonieră, întrucât nivelul mării este în mare parte independent de anotimp). La tetrapodomorfele înzestrate cu înotătoare, endoscheletul înotătoarelor (recent studiat la genul Eusthenopteron, familia Tristichopteridae) era apparent foarte spongios și pare a fi prost adaptat pentru a rezista unui stres mecanic semnificativ pentru perioade îndelungate de timp, ceea ce ar fi avut loc inevitabil în timpul unor excursii terestre îndelungate (Laurin și alții, 2007). Mai mult ca atât, studiile recente de morfologie funcțională propun că membrele ar fi evoluat pentru a permite strămoșilor noștri timpurii să meargă pe fundul lacurilor de adâncime mică sau a mlaștinilor (Edwards, 1989). Descoperirea unor specimeni destul de integri ai genului devonian Acanthostega (Coates și Clack, 1990), ce face parte din grupul Choanichthyes, confirmă că membrele acestuia erau prost adaptate pentru mers pe uscat (Zimmer, 1995). Prezența presupusă a branhiilor interne la Acanthostega la fel confirmă că acest animal era încă predominant acvatic (Coates și Clack, 1991). Tranziția de la mediul acvatic la cel terestru pare să fi durat mai mult decât se considera inițial.

Evoluția Incipientă a Membrelor

Se cunoștea încă de demult că la tetrapodomorfe se întâlnesc elemente omoloage stilopodului (femurul și humerusul) și zeugopodului (radiusul, ulna, tibia și fibula) (spre exemplu Gregory, 1911), însă până nu demult, se cunoștea puțin despre momentul și succesiunea exactă a apariției diferitor trăsături ale membrului tetrapod. Recent, pe acest front a fost realizat un progres mare. Spre exemplu, un studiu histologic recent a demonstrat că înotătoarele pereche ale Eusthenopteron foordi posedau oase adevărate lungi care creșteau în lungime și grosime prin intermediul osificării endocondrale și respectiv, periostale, întocmai ca la tetrapode (Meunier și Laurin, în presă). Boisvert și alții (2008) au arătat că porțiunea distală a înotătoarei pectorale la Panderichthys (unele dintre cele mai apropiate grupului coroană tetrapodomorfe înzestrate cu întotătoare) este compusă din câteva oase radiale, precum și este de așteptat la o formă înrudită îndeaproape cu stegocefalii. Reconstrucția propusă mai devreme care reprezenta o placă distală unică și mare în loc de câteva oase radiale mai mici pare a fi o interpretare greșită.

Până nu demult, cea mai veche dovadă incontestabilă a prezenței degetelor erau rămășițele de schelet chiar de la ultimul etaj al perioadei devoniene (famenian). Patru taxoni devonieni incluși provizoriu în arborele prezentat mai sus sunt cunoscuți după fragmente de fosile. Natura fragmentară a rămășițelor acestor genuri face imposibilă o evaluare sigură a relațiilor lor de rudenie, deși Coates (1996) și Ahlberg (1998) au sugerat că ele sunt mai strâns înrudite cu tetrapodele decât cu Panderichthyidae (cele mai apropiate rude cunoscute ale tetrapodelor despre care se cunoaște că au păstrat înotătoarele pereche). Taxonii aceștia enigmatici includ Elginerpeton (Ahlberg, 1995), Ventastega (Ahlberg și alții, 1994), Metaxygnathus (Campbell și Bell, 1977), și Hynerpeton (Daeschler și alții, 1994). Scheletul lor appendicular este prost cunoscut (sau complet necunoscut) și ei sunt excluși din cea mai mică cladă care include vertebratele înzestrate cu membre. Prin urmare, ei ar fi putut păstra înotătoarele (Laurin și alții, 2000). Totuși, descoperirea recentă a unor amprente din devonianul mijlociu (eifelian) (Niedzwiedzki și alții, 2010) în cariera abandonată Zachelmie din Polonia face mai plauzibilă ideea că astfel de forme precum Elginerpeton posedau degete. Niedzwiedzki și alții (2010) sugerează adițional că aceste amprente indică că stegocefalii devonieni au o istorie a fosilelor foarte proastă, chiar în măsura în care să indice (în opinia lor) prezența în grupul stegocefalilor a șase linii de descendență fantomă care se extind de la devonianul mjlociu până la cel târziu, dar și linii de descendență fantomă adiționale în grupul strâns înrudit al tetrapodomorfelor, așa ca Panderichthy, Tiktaalik, Elpistostege și Livonia (vezi figura, secțiunea A). Totuși, această afirmație poate fi exagerată până la aceea că poziția sistematică a organismului căruia îi aparțin amprentele din Zachelmie este necunoscută. Aceasta ar putea reprezenta în mod plauzibil o formă mai bazală exclusă din cea mai mică cladă care include Elginerpeton, Ventastega și alte forme apropiate grupului coroană și aceasta ar sugera existența în grupul stegocefalilor a unei singure linii de descendență fantomă asociată cu devonianum mijlociu și cel târziu, în paralel cu existența câtorva linii de descendență fantomă adiționale în grupul tetrapodomorfelor cu înotătoare (Laurin, 2010; secțiunea B a figurii).

Phylogenetic tree with two possible placements of the Zachelmie trackway

Pozițiile filogenetice posibile ale amprentelor din devonianul mijlociu găsite în Polonia. A, poziția propusă de Niedzwiedzki și alții (2010). B, pozițiile propuse (în text) de către Laurin (2010). Luând în considerare datele disponibile, niciuna din ele nu poate fi infirmată. Liniile fantomă sunt reprezentate cu albastru. Ramurile localizate imediat mai jos de poziția posibilă a amprentelor sunt reprezentate cu verde. Secțiunea A a fost obținută prin redesenarea Figurii 5b din Niedzwiedzki și alții (2010).

Prezența a cinci degete la membrele anterioare și cele posterioare era în genere considerată ca fiind primitivă pentru tetrapode, acesta fiind numărul maxim de degete pe care îl aveau strămoșii noștri timpurii. Cinci degete erau probabil prezente la primele tetrapode, dar nu și la primii stegocefali. Descoperirile recente au demonstrat că primii stegocefali aveau mai multe degete; Acanthostega avea opt degete iar Tulerpeton avea șase degete la membrul anterior, pe când Ichthyostega avea șapte degete la membrul posterior (Lebedev, 1986; Gould, 1991). Totuși, aceste degete ”suplimentare” au fost pierdute la scurt timp întrucât nu este cunoscut niciun stegocefal postdevonian care ar fi avut mai mult de cinci degete.

Coates (1991, 1996) a sugerat că pentadactilia a apărut de două ori (cel puțin în cazul membrelor anterioare) pentru că, în filogeniile propuse de el, stegocefalul devonian polidactil Tulerpeton era considerat mai înrudit cu amniotele decât cu lisamfibienii. Prin urmare, el a argumentat că tranziția de la polidactilie la pentadactilie a avut loc convergent atât la antracozauri (amniote și rudele lor dispărute) cât și la amfibieni (chiar dacă pentadactilia la amfibieni este cunoscută în baza a doar câteva specimene; membrele anterioare ale majorității lisamfibienilor au doar patru degete). Totuși, o reevaluare a acestor date și încorporarea Tulerpeton într-o matrice de date care cuprinde mai mulți taxoni sugerează că pentadactilia a apărut o singură dată și cu mult timp înainte de separarea amfibienilor și antracozaurilor (Laurin, 1998c). Această concluzie rezultă din plasarea Tulerpeton într-o poziție mai bazală în filogenie, în afara cladei ce include toți taxonii postdevonieni (și toți taxonii pentadactili).

Cucerirea Uscatului de către Vertebrate

Primele vertebrate cu membre, așa ca Acanthostega și Ichthyostega erau în mod clar taxoni acvatici (Clack, 2002) pentru că aparent, au păstrat branhiile interne, precum sugerează prezența șanțurilor pe ceratobranhiale (acestea ar fi putut acomoda arterele branhiale aferente). La fel, ei au păstrat o lamină  postbranhială a osului cleithrum, care ar fi putut delimita camera branhială în partea posterioară (Coates și Clack, 1991). Mai mult ca atât, ei au păstrat lepidotrihiile din întotătoarea caudală și o linie laterală bine dezvoltată, așa cum indică prezența canalelor corespunzătoare în porțiunea cefalică.

Branhiile interne ar fi putut dispărea destul de devreme în carbonifer și nu există urme de lepidotrihii în stegocefali după perioada devoniană, ceea ce ar putea indica un stil de viață ceva mai puțin acvatic. Totuși, linia laterală s-a păstrat la majoritatea stegocefalilor din carbonifer și la mulți stegocefali din permian, ceea ce sugerează că multe specii erau încă predominant acvatice. Absența șanțurilor asociate cu linia laterală nu este un criteriu de nădejde pentru a presupune un stil de viață terestru pentru că acest organ senzorial poate fi prezent fără a lăsa oarecare urme pe schelet. Întrucât forma corpului stegocefalilor timpurii este destul de conservativă, speciile acvatice nu neapărat diferă dramatic de cele terestre în această privință (Laurin, 2008). Astfel, au fost studiate criterii adiționale precum microanatomia oaselor pentru a determina când anume vertebratele au devenit terestre (Laurin și alții, 2004; Germain și Laurin, 2005). Rezultatele preliminare sugerează că stilul de viață terestru a apărut la stegocefali în carboniferul timpuriu (Kriloff și alții, 2008), dar mult mai multe specii urmează a fi studiate pentru a genera rezultate de încredere.

Este plauzibil ca concentrația de oxigen atmosferic să fi jucat un rol în a permite vertebratelor să se mute pe uscat. Primii stegocefali acvatici au apărut când oxigenul atmosferic era prezent într-o concentrație mică. Lacuna lui Romer, un interval de timp în care foarte puțini stegocefali sunt cunoscuți, reprezintă faza finală a acestui episod al concentrației scăzute de oxigen. În curând după aceasta, pe măsură ce concentrația oxigenului atmosferic a atins sau chiar a depășit nivelul actual, stegocefalii au cunoscut o diversificare (radiere) evolutivă spectaculoasă, al cărui rezultat sunt și primele vertebrate terestre. Acea diversificare evolutivă s-a întâmplat în paralel și la artropode. Astfel, Ward și alții (2006) sugerează că concentrația în creștere a oxigenului a declanșat sau a facilitat colonizarea uscatului de către artropode și vertebrate și că o concentrație a oxigenului de circa 20% în atmosferă era limita de jos care a permis o tranziție de la respirația branhială în apă la respirația directă cu aer în cazul vertebratelor și artropodelor.

Habitatul Inițial al Stegocefalilor

Se presupune deja de mult timp că primii stegocefali erau forme de apă dulce, la fel ca amfibienii dispăruți și peștii dipnoi (Romer, 1933). Totuși, o cercetare intensă începând cu anii 1980 a demonstrat că sarcopterigienii timpurii (inclusiv peștii dipnoi) erau în majoritatea cazurilor specii marine (Janvier, 1996). La fel, în cazul mai multor locații clasice din permian-carbonifer unde au fost descoperiți stegocefali și despre care se credea mult timp (cel puțin de către paleontologii vertebratelor) că reprezintă medii cu apă dulce, a fost demonstrat recent că acestea conțin influențe marine (Laurin și Soler-Gijón, 2006, 2010; Schultze, 2009). Se pare că mulți dintre primii stegocefali erau forme de coastă, așa cum rezultă din amprentele găsite în devonianul mjlociu, care au fost lăsate într-un mediu de lagună sau maree (Niedzwiedzki și alții, 2010), dar și din habitatul cu siguranță marin al Tulerperton (Lebedev, 1986). Totuși, unele dintre rudele lor apropiate, precum Tiktaalik (Daeschler și alții, 2006), și unii stegocefali timpurii, precum Ichthyostega și Acanthostega (Clack, 2002), au fost interpretate ca forme de apă dulce. Este probabil că stegocefalii au populat medii cu apă sărată, dulce și medii pe uscat în paleozoicul târziu. Intoleranța la apa sărată care caracterizează majoritatea lisamfibienilor pare a fi o autapomorfie a Lisamphibia (Laurin și Soler-Gijón, 2010).

Altă Denumire pentru Vertebratele Terestre 

  • Stegocefali

Bibliografie

Ahlberg P. E. 1995. Elginerpeton pancheni and the earliest tetrapod clade. Nature 373: 420-425.

Ahlberg P. E. 1998. Postcranial stem tetrapod remains from the Devonian of Scat Craig, Morayshire, Scotland. Zoological Journal of the Linnean Society 122: 99-141.

Ahlberg P. E., E. Luksevics, & O. Lebedev. 1994. The first tetrapod finds from the Devonian (Upper Famennian) of Latvia. Philosophical Transactions of the Royal Society B 343: 303-328.

Anderson, J. S. 2007 Incorporating ontogeny into the matrix: a phylogenetic evaluation of developmental evidence for the origin of modern amphibians. In: Major transition in vertebrate evolution, (Anderson, J. S. & Sues, H.-D., eds.). pp. 182-227. Indiana University Press, Bloomington.

Anderson J. S. 2008. The origin(s) of modern amphibians. Evolutionary Biology 35: 231–247.

Anderson J. S., R. R. Reisz, D. Scott, N. B. Fröbisch, & S. S. Sumida. 2008. A stem batrachian from the Early Permian of Texas and the origin of frogs and salamanders. Nature 453: 515–518.

Boisvert C. A., E. Mark-Kurik, & P. E. Ahlberg. 2008. The pectoral fin of Panderichthys and the origin of digits. Nature 456: 636–638.

Bolt, J. R. 1969. Lissamphibian Origins: Possible Protolissamphibian from the Lower Permian of Oklahoma. Science 166: 888-891.

Campbell K. S. W. & M. W. Bell. 1977. A primitive amphibian from the Late Devonian of New South Wales. Alcheringa 1: 369381.

Carroll, R. L. 1988. Vertebrate Paleontology and Evolution. New York: W. H. Freeman and Company.

Carroll, R. L. 1995. Problems of the phylogenetic analysis of Paleozoic choanates. Bulletin du Muséum national d’Histoire naturelle de Paris 4ème série 17: 389-445.

Carroll, R. L. 2007. The Palaeozoic ancestry of salamanders, frogs and caecilians. Zool. J. Linn. Soc. 150: 1–140.

Clack, J. A. 1994. Earliest known tetrapod braincase and the evolution of the stapes and fenestra ovalis. Nature 369: 392-394.

Clack J. A. 2002. Gaining ground: the origin and evolution of tetrapods. Bloomington: Indiana University Press, 369 pp.

Coates M. 1991. New palaeontological contributions to limb ontogeny and phylogeny. In: J. R. Hinchcliffe (ed.) Developmental Patterning of the Vertebrate Limb 325-337. New York: Plenum Press.

Coates M. I. 1996. The Devonian tetrapod Acanthostega gunnari Jarvik: postcranial anatomy, basal tetrapod interrelationships and patterns of skeletal evolution. Transactions of the Royal Society of Edinburgh 87: 363-421.

Coates, M. I. & J. A. Clack. 1990. Polydactyly in the earliest known tetrapod limbs. Nature 347: 66-69.

Coates, M. I. & J. A. Clack. 1991. Fish-like gills and breathing in the earliest known tetrapod. Nature 352: 234-236.

Daeschler E. B., N. H. Shubin, K. S. Thomson, & W. W. Amaral. 1994. A Devonian tetrapod from North America. Science 265: 639-642.

Daeschler E. B., N. H. Shubin, & F. A. Jenkins, Jr. 2006. A Devonian tetrapod-like fish and the evolution of the tetrapod body plan. Nature 440: 757-763.

Edwards, J. 1989. Two perspectives on the evolution of the tetrapod limb. The American Zoologist 29: 235-254.

Fröbisch N. B., R. L. Carroll, & R. M. Schoch. 2007. Limb ossification in the Paleozoic branchiosaurid Apateon (Temnospondyli) and the early evolution of preaxial dominance in tetrapod limb development. Evolution & Development 9: 69-75.

Gaffney, E. S. 1979. Tetrapod monophyly: a phylogenetic analysis. Bulletin of the Carnegie Museum of Natural History 13: 92-105.

Gauthier, J., A. G. Kluge, & T. Rowe. 1988. The early evolution of the Amniota. In M. J. Benton (ed.) The phylogeny and classification of the tetrapods, Volume 1: amphibians, reptiles, birds: 103-155. Oxford: Clarendon Press.

Gauthier, J., D. C. Cannatella, K. De Queiroz, A. G. Kluge, & T. Rowe. 1989. Tetrapod phylogeny. In B. Fernholm, K. Bremer, and H. Jornvall (eds.) The Hierarchy of Life: 337-353. New York: Elsevier Science Publishers B. V. (Biomedical Division).

Germain D. & M. Laurin. 2005. Microanatomy of the radius and lifestyle in amniotes (Vertebrata, Tetrapoda). Zoologica Scripta 34: 335-350.

Germain D. & M. Laurin. 2009. Evolution of ossification sequences in salamanders and urodele origins assessed through event-pairing and new methods. Evolution & Development 11: 170–190.

Gould, S. J. Eight (or fewer) little piggies. Natural History, January 1991, 22-29.

Gregory W. K. 1911. The limbs of Eryops and the origin of paired limbs from fins. Science 33: 848-849.

Janvier P. 1996. Early vertebrates. Oxford monographs on geology and geophysics, Oxford: Oxford University Press, 393 pp.

Jarvik, E. 1952. On the fish-like tail in the ichthyostegid stegocephalians with descriptions of a new stegocephalian and a new crossopterygian from the Upper Devonian of East Greenland. Meddelelser om Grønland 114: 1-90.

Kriloff A., D. Germain, A. Canoville, P. Vincent, M. Sache, & M. Laurin. 2008. Evolution of bone microanatomy of the tetrapod tibia and its use in palaeobiological inference. Journal of Evolutionary Biology 21: 807–826.

Laurin M. 1998a. The importance of global parsimony and historical bias in understanding tetrapod evolution. Part I-systematics, middle ear evolution, and jaw suspension. Annales des Sciences Naturelles, Zoologie, Paris, 13e Série 19: 1-42.

Laurin M. 1998b. The importance of global parsimony and historical bias in understanding tetrapod evolution. Part II-vertebral centrum, costal ventilation, and paedomorphosis. Annales des Sciences Naturelles, Zoologie, Paris, 13e Série 19: 99-114.

Laurin M. 1998c. A reevaluation of the origin of pentadactyly. Evolution 52: 1476-1482.

Laurin, M. 2002. Tetrapod phylogeny, amphibian origins, and the definition of the name Tetrapoda. Syst. Biol. 51: 364-369.

Laurin, M. 2006. Scanty evidence and changing opinions about evolving appendages. Zoologica Scr. 35: 667-668.

Laurin M. 2008. Systématique, paléontologie et biologie évolutive moderne : l’exemple de la sortie des eaux des vertébrés. Collection Parcours LMD – Sciences de la vie et de la Terre, ed. J. Segarra. Paris: Ellipses, 176 pp.

Laurin M. 2010. How Vertebrates Left the Water. Translated by M. Laurin. Berkeley: University of California Press, xv + 199 pp.

Laurin M. & J. S. Anderson. 2004. Meaning of the name Tetrapoda in the scientific literature: an exchange. Systematic Biology 53: 68-80.

Laurin, M. & R. R. Reisz. 1997. A new perspective on tetrapod phylogeny. In S. Sumida and K. Martin (eds.) Amniotes Origins: Completing the Transition to Land: 9-59. London: Academic Press.

Laurin M. & R. R. Reisz. 1999. A new study of Solenodonsaurus janenschi, and a reconsideration of amniote origins and stegocephalian evolution. Canadian Journal of Earth Sciences 36: 1239-1255.

Laurin, M., Girondot, M. & de Ricqlès, A. 2000. Early tetrapod evolution. Trends Ecol. Evol. 15: 118-123.

Laurin M., M. Girondot, & M.-M. Loth. 2004. The evolution of long bone microanatomy and lifestyle in lissamphibians. Paleobiology 30: 589-613.

Laurin M. & R. Soler-Gijón. 2006. The oldest known stegocephalian (Sarcopterygii: Temnospondyli) from Spain. Journal of Vertebrate Paleontology 26: 284-299.

Laurin M. & R. Soler-Gijón. 2010. Osmotic tolerance and habitat of early stegocephalians: indirect evidence from parsimony, taphonomy, paleobiogeography, physiology and morphology. In: M. Vecoli and G. Clément (ed.) The Terrestrialization Process: Modelling Complex Interactions at the Biosphere-Geosphere Interface (339): 151–179. London: The Geological Society of London.

Lebedev, O. A. 1986. The first record of a Devonian tetrapod in the USSR. Doklady-Earth science sections 278: 220-222.

Lee, M. S. Y. & Anderson, J. S. 2006. Molecular clocks and the origin(s) of modern amphibians. Mol. Phyl. Evol. 40: 635-639.

Lombard, R. E. & J. R. Bolt. 1995. A new primitive tetrapod, Whatcheeria deltae, from the Lower Carboniferous of Iowa. Palaeontology 38: 471-494.

Lombard, R. E. & S. S. Sumida. 1992. Recent progress in understanding early tetrapods. The American Zoologist 32: 609-622.

Marjanović, D. & Laurin, M. 2007. Fossils, molecules, divergence times, and the origin of lissamphibians. Syst. Biol. 56: 369-388.

Marjanović D. & M. Laurin. 2008a. Assessing confidence intervals for stratigraphic ranges of higher taxa: the case of Lissamphibia. Acta Palaeontologica Polonica 53: 413–432.

Marjanović D. & M. Laurin. 2008b. A reevaluation of the evidence supporting an unorthodox hypothesis on the origin of extant amphibians. Contributions to Zoology 77: 149–199.

Marjanović D. & M. Laurin. 2009. The origin(s) of modern amphibians: a commentary. Evolutionary Biology 36: 336–338.

Marshall C. R. 1997. Confidence intervals on stratigraphic ranges with nonrandom distributions of fossil horizons. Paleobiology 23: 165-173.

McGowan, G. J. 2002. Albanerpetontid amphibians from the Lower Cretaceous of Spain and Italy: a description and reconsideration of their systematics. Zool. J. Linn. Soc. 135: 1-32.

Meunier F. J. & M. Laurin. in press. A microanatomical and histological study of the fin long bones of the Devonian sarcopterygian Eusthenopteron foordi. Acta Zoologica 19 pp., 3 figs, 1 table (Early View version available on the journal’s website).

Milner, A. R. 1988. The relationships and origin of living amphibians. In M. J. Benton (ed.) The Phylogeny and Classification of the Tetrapods, Volume 1: Amphibians, Reptiles, Birds: 59-102. Oxford: Clarendon Press.

Milner, A. R. 1993. The Paleozoic relatives of lissamphibians. Herpetological Monographs 7: 8-27.

Niedzwiedzki G., P. Szrek, K. Narkiewicz, M. Narkiewicz, & P. E. Ahlberg. 2010. Tetrapod trackways from the early Middle Devonian period of Poland. Nature 463: 43–48.

Nussbaum, R. A. 1977. Rhinatrematidae: A new family of caecilians (Amphibia: Gymnophiona). Occasional papers of the Museum of Zoology, University of Michigan 682: 1-30.

Panchen, A. L. & T. R. Smithson. 1988. The relationships of the earliest tetrapods. In M. J. Benton (ed.) The Phylogeny and Classification of the Tetrapods, Volume 1: Amphibians, Reptiles, Birds: 1-32. Oxford: Clarendon Press.

Roelants, K., Gower, D. J., Wilkinson, M., Loader, S. P., Biju, S. D., Guillaume, K., Moriau, L. & Bossuyt, F. 2007. Global patterns of diversification in the history of modern amphibians. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 104: 887-892.

Romer, A. S. 1933. Vertebrate Paleontology. 1st ed., Chicago: University of Chicago Press.

Ruta, M. & Coates, M. I. 2007. Dates, nodes and character conflict: addressing the lissamphibian origin problem. J. Syst. Paleontol. 5: 69-122.

Ruta M., M. I. Coates, & D. D. L. Quicke. 2003. Early tetrapod relationships revisited. Biological Reviews of the Cambridge Philosophical Society 78: 251-345.

Ruta M., J. E. Jeffery, & M. I. Coates. 2003. A supertree of early tetrapods. Proceedings of the Royal Society of London, Series B 270: 2507-2516.

San Mauro, D., Vences, M., Alcobendas, M., Zardoya, R. & Meyer, A. 2005. Initial diversification of living amphibians predated the breakup of Pangaea. Am. Nat. 165: 590-599.

Schoch R. R. 2006. Skull ontogeny: developmental patterns of fishes conserved across major tetrapod clades. Evolution & Development 8: 524-536.

Schoch R. R. & R. L. Carroll. 2003. Ontogenetic evidence for the Paleozoic ancestry of salamanders. Evolution & Development 5: 314-324.

Schultze H.-P. 2009. Interpretation of marine and freshwater paleoenvironments in Permo–Carboniferous deposits. Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 281: 126–136.

Shubin, N. H., Daeschler, E. B. & Jenkins, F. A., Jr. 2006. The pectoral fin of Tiktaalik roseae and the origin of the tetrapod limb. Nature 440: 764-771.

Smithson, T. R., R. L. Carroll, A. L. Panchen, & S. M. Andrews. 1994. Westlothiana lizziae from the Viséan of East Kirkton, West Lothian,Scotland, and the amniote stem. Transactions of the Royal Society of Edinburgh 84: 383-412.

Trueb, L. & R. Cloutier. 1991. A phylogenetic investigation of the inter- and intrarelationships of the Lissamphibia (Amphibia: Temnospondyli). In H.-P. Schultze and L. Trueb (eds.) Origins of the higher groups of tetrapods-Controversy and Consensus: 223-313. Ithaca: Comstock Publishing Associates.

Vallin G. & M. Laurin. 2004. Cranial morphology and affinities of Microbrachis, and a reappraisal of the phylogeny and lifestyle of the first amphibians. Journal of Vertebrate Paleontology 24: 56-72.

Ward P., C. Labandeira, M. Laurin, & R. Berner. 2006. Confirmation of Romer’s Gap as a low oxygen interval constraining the timing of initial arthropod and vertebrate terrestrialization. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 103: 16818-16822.

Warren, A., R. Jupp, & B. Bolton 1986. Earliest tetrapod trackway. Alcheringa 10: 183-186.

Zhang, P., Zhou, H., Chen, Y.-Q., Liu, Y.-F. & Qu, L.-H. 2005. Mitogenomic perspectives on the origin and phylogeny of living amphibians. Syst. Biol. 54: 391-400.

Zimmer, C., Coming onto the land. Discover, June 1995, 118-127.

Informații de pe Internet

Pentru o introducere generală despre tetrapode și rudele lor apropiate, vedeți Introducere despre Tetrapoda (UCMP, Berkeley).

Ilustrații pentru Pagina de Titlu

The Devonian terrestrial choanates Acanthostega and Ichthyostega
Denumirea ȘtiințificăAcanthostega gunnariIchthyostega
ComentariiSpecii terestre devoniene de Choanichthyes: Acanthostega (jos) și Ichthyostega (urcând pe mal).
SursaPublicată pentru prima dată în Revista Discover 
CreatorIlustrație creată de Alfred Kamajian
Condiția SpecimenuluiFosilă — Perioada: devoniană
Drepturi de autor© 1995 Alfred Kamajian

Despre Această Pagină

Aș vrea să mulțumesc domnului John Hutchinson, doamnei Patricia Lai, și domnului Matthew Marlowe care au editat această pagină. Sunt îndatorat domnului doctor David Maddison care a oferit un ajutor de neprețuit în formatarea acestei pagini, în includerea trimiterilor spre alte pagini de pe Arborele Vieții și ale cărui numeroase sugestii au îmbunătățit prezentarea acestei pagini. La fel, mulțumesc și doamnei Katja Schulz pentru verificarea actualizărilor mele periodice înainte de publicare.

Michel Laurin

Muzeul Național de Istorie Naturală, Paris, Franța

Corespondența în legătură cu acestă pagină urmează să fie direcționată lui Michel Laurin la adresa [email protected]

Principiile Analizei Căilor

Descărcat de pe pagina Facultății de Psihologie a Universității din Exeter: crab.rutgers.edu

Analiza căilor este o extensie directă a regresiei multiple. Scopul ei este să ofere estimări ale magnitudinii și semnificației legăturilor cauzale ipotetice între diferite seturi de valori. Aceasta e cel mai simplu de explicat utilizând o diagramă de cale.

Pentru a construi o diagramă de cale, pur și simplu scriem numele variabilelor și desenăm câte o săgeată de la fiecare variabilă către oricare dintre celelalte variabile pe care credem că le influențează.  Putem distinge diagrame de cale de tip intrare și de tip ieșire. O diagramă de cale de tip intrare este una care este schițată din timp pentru a ajuta în planificarea analizei și reprezintă legăturile cauzale prezise de ipoteza noastră. O diagramă de cale de tip ieșire reprezintă rezultatele unei analize statistice și reflectă descoperirile făcute.

Așadar, am putea avea o diagramă de cale de tip intrare precum cea de mai jos:

Figura 1: O diagramă de cale de tip intrare idealizată

Sau o diagramă de cale de tip ieșire precum următoarea:

Figura 2: O diagramă de cale de tip ieșire idealizată

Este util a desena săgețile astfel ca grosimea lor să fie proporțională mărimii ipotetice sau de facto a coeficienților căii. Uneori, este util de eliminat relațiile negative prin oglindirea variabilelor. Spre exemplu, în loc de a ilustra o relație negativă între vârstă și viziunile liberale se poate ilustra o relație pozitivă între vârstă și viziunile conservatoare. Uneori nu vrem să specificăm direcția legăturii cauzale dintre 2 variabile: în acest caz folosim o săgeată cu două vârfuri. Alteori, legăturile ale căror coeficienți sunt mai mici decât o oarecare magnitudine absolută sau care nu ating un anumit nivel de semnificație sunt omise în diagrama de cale de tip ieșire.

Unii cercetători adaugă o săgeată adițională direcționată spre fiecare nod al diagramei ce ține locul unei variabile dependente pentru a indica varianța neexplicată – acea varianță a variabilei datorată unor factori care nu au fost incluși în analiză.

Diagramele de cale pot fi mult mai complexe decât cele ilustrate. Pentru un caz ilustru, vezi Wahlund (1992, Fig 1).

Deși analiza căilor a devenit foarte populară, trebuie să ținem cont de o notă de avertizare formulată de Everitt and Dunn (1991): ”Oricât de convingătoare, respectabilă și logică o diagramă de cale… ar putea părea, orice inferențe cauzale extrase rareori reprezintă ceva mai mult decât o formă de fantezie statistică”. Practic, datele de corelație rămân a fi de corelație. În cadrul unei oarecare diagrame de cale analiza căilor ne poate arăta care căi sunt mai importante (și semnificative), iar aceasta poate avea implicații pentru plauzibilitatea ipotezelor cauzale prestabilite. Dar analiza căilor nu ne poate arăta care din două diagrame de cale distincte este preferabilă și nici nu ne poate arăta dacă corelația dintre A și B reprezintă un efect cauzal al A asupra lui B, un efect cauzal al B asupra lui A, dependența mutuală de alte variabile C, D, etc. sau un amestec al celor menționate. Nici un program nu poate ține cont de variabilele care nu sunt incluse în analiză.

În așa caz, la ce folosește o analiză a căilor? Cel mai evident răspuns este că, dacă două sau mai multe ipoteze cauzale prestabilite pot fi reprezentate în aceeași diagramă de cale de tip intrare, mărimea relativă a coeficienților de cale în diagrama de cale de tip ieșire ne-ar putea sugera care dintre ipoteze este mai bine susținută de date. Spre exemplu, în Figura 4 de mai jos, ipoteza precum că vârsta ar afecta nivelul de satisfacție profesională în mod indirect, prin intermediul efectelor asupra venitului și autonomiei în lucru este preferabilă ipotezei conform căreia vârsta are un impact direct asupra satisfacției profesionale. În mod un pic mai subtil, dacă două sau mai multe ipoteze cauzale prestabilite sunt reprezentate în diagrame de cale de tip intrare diferite, iar diagramele de cale de tip ieșire corespunzătoare diferă în complexitate (astfel că una din ele conține multe căi cu coeficienți moderați, iar alta conține doar câteva căi cu coeficienți mari și semnificativi și toate celelalte căi au coeficienți neglijabili), atunci s-ar putea să preferăm ipoteza asociată cu diagrama mai simplă. Totuși, acest ultim argument nu este tocmai statistic, chiar dacă efectuarea analizei statistice ne oferă evidența pentru a face astfel de raționamente.

Analiza căilor în practică

Bryman și Cramer oferă un exemplu clar utilizând patru variabile dintr-un sondaj în legătură cu joburile: vârsta, venitul, autonomia, satisfacția în legătură cu jobul respectiv. Ei propun că vârsta are un efect direct asupra satisfacției profesionale. Totuși, sunt sugerate și efectele indirecte ale vârstei asupra satisfacției profesionale: vârsta afectează venitul, care, la rândul său, afectează satisfacția; vârsta afectează autonomia, care, la rândul său, afectează satisfacția; și vârsta afectează autonomia, care afectează venitul, care afectează satisfacția. Autonomia și venitul au efect direct asupra satisfacției.

Figura 3: Diagrama de tip intrare a relațiilor cauzele în sondajul legat de joburi, conform lui Bryman și Cramer (1990)

Pentru a ajunge la diagrama de tip ieșire de la această diagramă de tip intrare, trebuie să calculăm coeficienții de cale. Un coeficient de cale este un coeficient de regresie standardizat (ponderea beta). Îl calculăm prin formularea unor ecuații structurale. În acest caz:

satisfacția = b11 vârsta + b12 autonomia + b13 venitul + e1 venitul = b21 vârsta + b22 autonomia + e2 autonomia = b31 vârsta + e3

Noi am folosit un sistem de notare pentru coeficienți diferit de cel folosită de Bryman și Cramer pentru a ilustra în mod clar că b11 din prima ecuație este diferit de b21 din a doua. Termenii e1, e2, și e3 reprezintă eroarea sau varianța neexplicată. Pentru a obține coeficienții de cale, pur și simplu efectuăm trei analize de regresie, utilizând rând pe rând satisfacția, venitul și autonomia pe post de variabilă dependentă și folosind variabilele independente specificate în ecuații. Valorile constante (a1, a2 și a3) nu sunt utilizate. Așa că varianta finală a diagramei de cale de tip ieșire arată astfel:

Figura 4: Diagrama de tip ieșire a relațiilor cauzale în sondajul legat de joburi, conform lui Bryman și Cramer (1990)

Dacă valorile e1, e2 și e3 sunt necesare, ele sunt calculate ca rădăcina pătrată din 1-R2 (atenție, nu 1-R2adj) din ecuația de regresie pentru variabila dependentă corespunzătoare.

Codul tău e de nimic și te urăsc

Articol original: jml.io

Dinamica Socială a Recenziilor de Cod

Jonathan Lange, septembrie 15, 2008

Citiți traducerea în ucraineană (mulțumesc Alyona Lompar!)

Acest articol e tradus în limba rusă de către Ivanka de la Coupofy.com

Rezumat

Recenziile de cod pot fi minunate, de mare folos, dar și incredibil de descurajatoare. Acest articol examinează cum puteți scrie recenzii de cod pentru proiectele dumneavoastră fără a vă fi provocate instinctele din categoria ”luptă sau fugi”.

Vom examina rapid de ce ar trebui să scriem recenzii de cod ca mai apoi să ne focusăm pe dinamica socială a procesului de evaluare a codului, în special în ceea ce ține de proiectele cu sursă deschisă. Într-o anumită măsură, ceea ce face codul cu sursă deschisă atât de grozav (iar uneori intimidant!) este că acesta poate ajunge în vizorul experților din întreaga lume.

Examinăm aici efectele pe care le pot avea diverse tehnologii asupra culturii de recenzare a codului, ce se poate obține de fapt prin recenzii, cum au loc recenziile în alte discipline. La fel, evidențiem unele capcane în care e foarte simplu de căzut.

Introducere

Recenziile de cod sunt cu noi deja de mult timp, fiind parte a mișcării pentru Software Liber de la bun început: cel puțin sub forma celor cu drepturi de commit revizuind patch-uri ale celor lipsiți de acest privilegiu.

În ultimii ani, recenziile de cod au căpătat o nouă importanță. Programarea Extremă a promovat ideea programării în pereche (o modalitate de recenzie continuă a codului)  și multe proiecte cu sursă deschisă acum necesită ca toate patch-urile să fie verificate, indiferent de nivelul de profesionalism al autorului.

Fiecare din aceste proiecte au abordări diferite față de recenzie: diferite instrumente, diferite procese și diferite scopuri, ceea ce duce la un grad diferit de presiune asupra comunităților de dezvoltatori de software.

Acest articol explorează deciziile pe care aceste proiecte le-au luat și presiunile sociale și stimulentele care rezultă din aceste decizii. Articolul la fel identifică potențiale probleme în procesul de recenzie și oferă sugestii pentru evitarea acestor probleme. Acest text nu este conceput ca un studiu academic riguros; mai curând e o colecție de opinii bine gândite  menite să ducă la alte reflecții, cercetări și experimentare.

Ce este o recenzie de cod?

În termeni foarte simpli, o recenzie de cod este ceea ce se întâmplă când cineva examinează codul și face comentarii în privința acestuia.

Acest articol se focusează pe recenziilepre-merge” (în traducere: ”pre-contopire”) – recenziile cărora sunt supuse patch-urile înainte de a ajunge la etapa principală de dezvoltare. Procedura clasică în cazul dezvoltării Software-lui Liber arată astfel: un dezvoltator nou trimite un patch pe o listă de adrese electronice. În unele proiecte, procesul de recenzare pre-merge continuă chiar și pentru dezvoltatori experimentați (spre exemplu, Twisted, Bazaar, Linux).

Există așa chestie ca recenzii post-merge (în traducere: ”post-contopire”). Acestea au loc frecvent în proiectele de tip Software Liber când cineva include un commit suspect în trunk. În general, recenzentul răspunde la notificarea asociată cu respectivul commit și evidențiază eroarea.

Recenziile pot fi efectuate și ca un fel de inspecție aleatoare. Ca parte a acestei abordări, un programator senior inspectează o parte anume a bazei curente de coduri și lasă comentarii despre structura și calitatea ei.

Unele recenzii sunt involuntare. Acestea tind să fie generate noaptea târziu, când un programator descifrează codul într-un colț obscur al proiectului, posibil încercând să repare o eroare. Aceste recenzii de cod sunt deseori caracterizate de un limbaj grosolan, comentarii furioase și nu sunt în genere de ajutor autorului original, care s-ar putea în genere să nu le vadă niciodată.

Ce pot realiza recenziile?

Pentru unii oameni, recenziile de cod fac parte din aceeași categorie ca și documentația, dezvoltarea bazată pe testare și tărâțele: lucruri bune dar plictisitoare cu care ne răsfățăm mai rar decât ar trebui s-o facem.

Spre deosebire de cerealele bogate în fibre, recenziile de cod pot avea beneficii diverse dar deseori concurente. În procesul recenzării în cadrul unui proiect, este important să evaluăm care dintre aceste beneficii contează cu adevărat.

Impunerea conformității

Recenziile de cod sunt importante pentru a ne asigura că tot codul sursă arată la fel. Aceasta include convențiile de denumire, ortografie corectă în comentarii și utilizarea consecventă a API-urilor interne.

Asigurarea calității

Recenzarea codului în prealabil oferă șansa de a depista erorile înainte ca acestea să înceapă a afecta utilizatorii. Un recenzent este mult mai distanțat emoțional față de cod ceea ce-l face să fie mai critic în evaluarea acestuia, iar aceasta, la rândul ei, duce la o probabilitate mai mare de depistarea a erorilor.

Sporirea clarității

Dacă o bucată de cod a fost evaluată de altcineva, atunci există cel puțin doi oameni în această lume care sunt în stare să o înțeleagă.

Un recenzent este mai distanțat de acest cod inclusiv din punct de vedere intelectual și prin urmare, poate identifica presupunerile ascunse și deciziile neclare.

O bază de coduri cu un nivel înalt de claritate permite celor proaspăt veniți să înceapă a contribui în mod rapid, ceea ce este îndeosebi de important pentru proiectele cu sursă deschisă, care se bazează în mod exclusiv pe efortul voluntarilor.

Educarea recenzenților

Dacă tot codul trebuie evaluat, atunci fiecare patch oferă o șansă de a învăța despre o parte a bazei de coduri pe care recenzentul nu o mai văzuse înainte. Aceasta înseamnă că un proces de recenzie poate fi exploatat pentru a face schimb de cunoștințe despre baza de coduri în interiorul unei comunități.

Evaluarea codului de către o pereche de ochi neimplicată anterior poate fi o binecuvântare incertă: uneori va duce la mult mai multă claritate, iar alteori va rezulta în recenzii superficiale.

Balansarea priorităților

Întrucât dezvoltatorii unui proiect deseori au diferite priorități, recenzentul deseori va avea priorități diferite de cele ale autorului. Cineva poate adăuga un patch care îmbunătățește performanța unui API central, ca mai apoi să fie nevoit să justifice de ce acest lucru e mai important decât păstrarea compatibilității inverse. Recenzia de cod forțează această discuție să aibă loc înainte ca schimbările să fie introduse în trunk.

Educarea unor programatori mai buni

O recenzie de către un programator reprezintă o oportunitate pentru a face o mică incursiune în modul de gândire al acestui programator, iar expunerea îndelungată la modul de gândire al altor programatori extinde și dezvoltă propria gândire. Recenzenții pot sugera tehnici despre care autorii nu au mai auzit înainte. Ei pot acorda întrebări la care autorul nu s-a gândit niciodată. Ei pot indica o cale mai simplă pe care autorul a omis-o.

Pe de altă parte, procesul de recenzare a codului îl impune pe recenzent să clarifice ce reprezintă exact un cod bun.

Sumar

Dinamica recenziilor de cod va varia în dependență de care dintre aceste scopuri are cea mai mare importanță. Dacă recenziile sunt în mare parte orientate spre asigurarea calității codului, atunci recenziile vor lua mai mult timp și vor fi mai minuțioase, întrucât recenzenții vor încerca să identifice erori, probleme de performanță, etc. Dacă recenziile sunt orientate în mod primar spre sporirea clarității, atunci recenziile for fi mai scurte, vor pune mai multe întrebări și vor tinde să presupună că patch-ul este bine testat și bine motivat.

Deciziile

Există niște întrebări importante care necesită un răspuns atunci când se stabilește un proces de recenzare. Aici, examinăm unele dintre aceste întrebări și vedem ce răspunsuri oferă la ele proiectele Bazaar, Launchpad și Twisted.

Cine sunt recenzenții?

Probabil cea mai importantă întrebare la care trebuie să răspundă un proiect este ”Cine sunt recenzenții?” În majoritatea proiectelor cu sursă deschisă, recenzenții sunt atrași din comunitatea celor care au contribuit cel mai mult, deși mecanismul exact variază.

Patch-urile la proiectul Bazaar trebuie aprobate de către doi dezvoltatori de bază, definiți ca oamenii care pot plasa aceste patch-uri în trunk. Aceasta asigură că fiecare patch este evaluat de către cineva cu expertiză și la fel asigură un nivel de comunicare de bază între dezvoltatori.

Launchpad are o echipa de recenzenți care este o subdiviziune a echipei generale de dezvoltare a Launchpad. Echipa de recenzie vrea ca toți dezvoltatorii să fie recenzenți, dar are și un proces prin care dezvoltatorii trebuie să fie ”tutelați” înainte de a deveni recenzenți cu drepturi depline. Procesul de ”tutelare” asigură că recenzenții proaspeți au pe cineva la care să se adreseze atunci când nu sunt siguri și că prioritățile de recenzare ale Launchpad (claritatea codului, asigurarea unui proces rapid de recenzare) sunt respectate de toți recenzenții.

Twisted permite oricui să lase recenzii atâta timp cât persoana nu a fost implicată în scrierea patch-ului. Această idee destul de ingenioasă împiedică fenomenul de ”gândire de grup” care ar putea avea loc între autor și recenzent. Dezavantajul acestei abordări este că există o diferență enormă între recenzenți. În plus, când recenziile sunt sarcina fiecăruia, ele în scurt timp devin sarcina nimănui.

Care forum?

Twisted efectuează recenziile de cod utilizând tichete de eroare. Bazaar efectuează recenziile prin intermediul unei liste de adrese electronice. Launchpad face recenziile prin intermediul unei liste de adrese electronice separate dedicate doar pentru recenzenți.

Abordarea adoptată de Twisted este un exemplu al UQDS (“Ultimate Quality Development System”). Recenziile sunt înfăptuite prin utilizarea unor tichete, astfel că pagina web asociată cu tichetul devine autoritatea canonică pentru toată informația despre o anumită corecție de eroare sau despre un anumit element funcțional adăugat. Astfel, pe lângă faptul că informația relevantă este adunată într-un singur loc, se evită discuțiile ineficiente și dezbaterile înverșunate cu participarea oamenilor care nu sunt implicați cu adevărat. Acest beneficiu vine cu un dezavantaj la fel de important: recenziile sunt rareori citite de către altcineva decât autorul patch-ului, ceea ce facilitează aplicarea diferitor standarde de către diferiți recenzenți. Dacă recenzia abordează întrebări importante, acestea sunt greu de adus în atenția unei comunității mai vaste. Regretabilul sistem de poștă electronică al Trac face dificilă urmărirea unei discuții.

Bazaar trimite recenziile pe lista generală de adrese electronice, suplimentat cu un instrument special adaptat de monitorizare a patch-urilor denumit Bundle Buggy. Întrucât atât recenziile cât și patch-urile sunt trimise tuturor dezvoltatorilor prin email, discutarea patch-urilor tinde să fie mult mai deschisă decât în cazul Twisted. Numărul mare de patch-uri face mai dificilă urmărirea corespondenței electronice și se întâmplă destul des ca firul discuției în legătură cu o recenzie anume să se transforme într-o conversație lungă și întortocheată.

Lista separată de adrese electronice a Launchpad facilitează filtrarea conversațiilor generale legate de dezvoltarea de software de cele asociate cu recenziile de cod, asta în timp ce permite părților terțe să urmărească recenziile altor persoane. În practică, aceasta înseamnă că Launchpad preia din avantajele și dezavantajele ambelor abordări.

În timp real sau offline?

Efectuarea recenziilor de cod în mod asincronic diferă foarte mult de efectuarea recenziilor în timp real.

În cadrul recenziilor de cod asincronice, așa ca cele efectuate prin email, recenzentul are timp să formuleze comentariile în mod diplomatic. În mod similar, autorul este în stare să răspundă la fiecare item în ordinea în care consideră de cuviință.

Recenziile de cod în timp real posedă toate avantajele și dezavantajele unei conversații naturale: neînțelegerile pot fi identificate și corectate în mod rapid; nu trebuie de așteptat mult timp răspunsul celeilalte părți. Desigur, discuția riscă mult mai mult să devină aprinsă, fiind mai dificilă separarea emoțiilor de fapte. La fel, este mai dificil să-ți dai seama când a luat sfârșit. Când primiți un email cu o recenzie a codului, puteți evalua imediat volumul conținutului din acel email, pe când conversațiile în timp real nu oferă în prealabil o delimitare clară a timpului care necesită a fi investit.

Cine soluționează disputele?

Există momente când autorul crede una despre patch, iar recenzentul crede cu totul altceva și nici un volum de argumente din partea ambelor părți nu pare să ducă la o opinie convergentă. Spre exemplu, într-un patch, autorul a considerat că:

  [item] = singleton_list

reprezintă un procedeu clar de obținere a singurei valori dintr-o listă care are în mod garantat o singură valoare. Recenzentul a considerat că acest procedeu nu este clar și a sugerat:

 assert len(singleton_list) == 1, \ “List should have only one value: %r” % (singleton_list,) item = singleton_list[0]

În pofida argumentelor convingătoare ale ambelor părți, nici una nu e dispusă să cadă de acord. Ce e de făcut? Cine rezolvă disputa?

Bazaar adoptă poziția că autorul patch-ului are ultimul cuvânt în subiectele aflate în dispută. Twisted zice că recenzentul are ultimul cuvânt, iar Launchpad are un recenzent superior care are un vot decisiv în astfel de situații.

Dacă autorul are ultimul cuvânt, rata dezvoltării va fi mai rapidă în detrimentul uniformității și posibil al calității. Dacă recenzentul are ultimul cuvânt, patch-urile vor fi finalizate mai lent, (recenzentul niciodată nu este la fel de interesat ca autorul ca aceasta să se întâmple), în schimb vor fi verificate mai riguros.

Lucruri proaste

Ad hominem

Aceasta ar trebui să fie de la sine înțeles: efectuați recenzia codului, nu a autorului. Comentariile la adresa persoanei doar vor îngreuna pentru ea aplicarea în practică a criticilor în adresa codului său.

Când lăsați comentarii negative, referiți-vă la ”patch” sau ”ramură”, nu la om. Spre exemplu, ”Ai introdus o eroare în get_message” devine “acest patch introduce o eroare în get_message”.

Așteptări Neclare

Dacă tot ce spuneți este ”acest patch introduce o eroare în get_message”, atunci ați eșuat ca recenzent. Scopul este să îmbunătățiți codul, nu să oferiți o serie de ghicitori autorului.

În urma citirii recenziei, autorul urmează să fie în stare să înțeleagă cum să abordeze fiecare item și să știe când a soluționat toți itemii. Recenziile fără așteptări clare devin discuții neterminate despre patch, ceea ce uneori are mai curând scopul de a satisface recenzentul decât cel de a îmbunătăți codul.

Confundarea preferințelor personale cu valoarea obiectivă

Aceasta este o problemă valabilă pentru toate tipurile de recenzii. Criticii de film, editorii literari, recenzenții academici – toți cad pradă acestui fenomen.  ”Ceea ce-mi place mie” nu este în mod necesar echivalent cu ”ceea ce e bine”, deși, în parte, a deveni un programator mai bun înseamnă a-ți alinia mai bine preferințele cu realitatea. ”Ceea ce nu-mi place” are probabil încă mai puține șanse să însemne ”ceea ce e rău”.

Când revizuiți un patch perfect acceptabil care rezolvă o problemă folosind programarea în stil imperativ, nu criticați doar din cauza că nu este într-un stil mai funcțional. Dacă o faceți, transformați procesul de recenzie într-un joc dea ”ghici ce îi place recenzentului” în loc de ”scrie un cod bun”.

Recenzenții pot evita această capcană formulând comentariile de recenzie ca întrebări: ”Ai luat în considerare utilizarea unui stil mai funcțional?”, ”De ce nu folosești expresii regulate pentru a rezolva această problemă?”, etc.

Vezi la fel ”Un feedback specific este un feedback bun”.

Dacă tot sunteți acolo…

Când evaluați codul, este tentant să cereți autorului să repare alte probleme care se regăsesc în aceeași porțiune de cod. Dacă nu aveți grijă, totul poate evolua rapid într-un exercițiu de transformare a acestei porțiuni de cod în una perfectă, luând în considerare că inițial, atât autorul cât și recenzentul voiau doar să îmbunătățească un pic codul.

Soluția în cazul dat este să apreciați obiectiv măsurile de îmbunătățire pas cu pas (vedeți, ”Mai bine este mai bine, perfect este imposibil”).

Obstrucționism

Cuvântul englez ”Filibustering” este un termen politic American care se referă la prelungirea fără capăt a dezbaterilor în legătură cu un proiect de lege pentru a împiedica adoptarea acelui proiect de lege. Fenomenul are loc uneori în cadrul proiectelor Software Liber, pentru împiedicarea implementării anumitor patch-uri.

Uneori, efectele de obstrucționare pot avea loc involuntar. Un recenzent respinge un patch pentru că nu prevede teste unitare, autorul întreabă ”cum pot face testare unitară pentru acest cod?”, iar recenzentul nu mai apare să răspundă la întrebare.

Pe lângă faptul că este un proces neplăcut, autorul este lăsat cu o ”temă pentru acasă” în așteptare, ceea ce îl încetinește în procesul de elaborare a patch-urilor.

Vezi, ”Așteptări neclare” și ”Un feedback rapid este un feedback bun”

Lucruri bune

Un Feedback specific este un feedback bun

Indicați linia exactă a codului care ar putea fi îmbunătățită. Spuneți clar ce nu este în regulă cu ea. Sugerați o modalitate prin care se poate de îmbunătățit. Asigurați-vă că autorul își va da seama când problema va fi rezolvată.

Un feedback rapid este un feedback bun

Odată ce autorii prezintă patch-urile pentru recenzie, aceștia nu mai pot face nimic atâta timp cât recenzentul nu răspunde. Efectuați recenziile operativ pentru a nu permite ca atenția autorilor să devieze prea mult.

Mai bine este mai bine, perfect este imposibil

Niciun patch nu va fi perfect și niciun patch nu va repara toate problemele existente într-un cod. Nu tindeți spre perfecțiune ci spre îmbunătățiri graduale (pas cu pas).

Fiți recunoscători

Cineva tocmai a încercat să vă îmbunătățească produsul, investind resurse cognitive, efort și creativitate pentru a vă ajuta, iar acum au expus rezultatul muncii lor pentru critici.  Mulțumiți-le!

Divmod are o politică de a spune mereu un lucru bun în fiecare recenzie de cod. Întotdeauna se găsește ceva bun de spus, chiar dacă acel ceva este ”Sunt bucuros că cineva examinează această porțiune de cod”.

Puneți întrebări

Recenzenții nu pot greși punând întrebări. În cel mai rău caz, autorul va veni cu un răspuns evident. În cel mai bun caz, atât autorul cât și recenzentul vor învăța ceva nou.

Concluzie

Recenziile de cod oferă o oportunitate minunată de a evolua ca programator și de a îmbunătăți software-ul pe care îl scriem. Există multe alegeri pe care un proiect le poate face în ceea ce privește modul în care se efectuează recenziile și ce pot obține acestea. Reflectând cu grijă la modul în care tehnologiile și procesele afectează interacțiunile de bază dintre oameni în cadrul procesului de recenzie, proiectele cu sursă deschisă pot evita capcanele care-i sperie pe începători sau care îi demoralizează pe cei ce contribuie de ani buni și pot în schimb să se focuseze pe construirea celui mai bun software posibil.

Lecturi Suplimentare

Acest eseu e făcut disponibil sub licența Creative Commons Sharealike Attribution CC-BY-SA.

Nuggeturile lui Noel

Articol original: enete.com

Nuggeturile sunt niște exemple scurte și clare care vă oferă ceva care funcționează ajutându-vă să lucrați mai rapid. Aceste nuggeturi au fost asamblate într-un arbore de pagini web pentru acces mai rapid și convenabil.

Nuggeturi pentru Java

Aceasta este o colecție de exemple simple în Java împreună cu explicațiile de rigoare.

Instalarea: Creați un director (folder) cu numele \java dacă e vorba de Windows sau ~/java dacă e vorba de Linux și dezarhivați acest fișier în el. Odată cu dezarhivarea, are loc crearea directorului javanuggets și plasarea arborelului de fișiere și exemple html înăuntru. Direcționați navigatorul web către javanuggets\index.html pentru a explora conținutul.


Nuggeturi pentru Jini

Aceasta este o colecție de exemple simple pentru Jini împreună cu explicațiile ce le însoțesc.

Instalarea: Creați un director denumit c:\sun\jini și dezarhivați acest fișier zip în el. Va fi creat următorul subdirector c:\sun\jini\nuggets care va conține pagini web și exemple. Pentru un tur ghidat, direcționați navigatorul web spre c:\sun\jini\nuggets\index.html.


Nuggeturi pentru Quicktime

Aceasta este o colecție de exemple și explicații care oferă programatorilor o modalitate rapidă de a începe a programa în Quicktime. Exemplele sunt în OSX/C, OSX/Java, și Windows/C.

Instalare: Dezarhivați și accesați fișierul nuggets_quicktime/index.html cu ajutorul navigatorului web.


Nuggeturi din Biblie

Aici găsiți o colecție de reflecții scurte și abilități simple de studiere a Bibliei pentru a vă ajuta să creșteți în relația dumneavoastră cu Domnul.

Instalarea: Acesta este un fișier care se dezarhivează în mod automat. Descărcați fișierul biblenuggets.exe și porniți-l. Va avea loc crearea directorului biblenuggets și toate paginile web și aplicațiile vor fi plasate înăuntru. Accesați fișierul biblenuggets\index.html prin intermediul navigatorului web.

CE ESTE GEOSTATISTICA?

Această pagină web este menținută de Donald E. Myers


Articol original u.arizona.edu

Nu trebuie să fim statisticieni ca să folosim geostatistica cu cap, dar s-ar putea să avem nevoie de asistența, suportul, îndrumarea unui (geo?)statistician. Un bun inginer, ecolog, biolog, specialist în știința plantelor, hidrolog, pedolog are deja o bază bună, pentru că geostatistica nu este altceva decât știință de calitate adaptată conștientizării faptului că fenomenele naturale sunt supuse variației în spațiu. Studiul geostatisticii nu înlocuiește alte cunoștințe pe care le posedăm, ba chiar dimpotrivă –extinde cunoștințele deja acumulate și le face mai utile.

(parafrazat dintr-un citat de William Edwards Deming)


PUȚINĂ ISTORIE

Aplicarea statisticii în probleme ce țin de geologie și minerit  dar și hidrologie datează cu mult timp în urmă. Pentru un timp, geostatistica însemna statistica aplicată în geologie sau probabil, în mod mai general, în probleme ce țin de științele Pământului. Începând cu mijlocul anilor 60 și în special în mijlocul anilor 70, a devenit mult mai direct asociată cu lucrările lui Georges Matheron și probabil, această conexiune este cea care prevalează și astăzi. Întrucât majoritatea lucrărilor sale timpurii și cele ale discipolilor săi au fost scrise în mod principal în franceză, nu au ajuns să fie cunoscute prea bine în SUA și alte țări. Mai multe evenimente, însă, au început să schimbe această situație. În 1975 o întrunire NATO ASI (Advanced Study Institute) a avut loc lângă Roma, Italia cu genericul Geostatistică Avansată în Industria Mineritului. Lucrările prezentate la această conferință conțineau articole predominant în Engleză. Evenimentul dat a fost precedat de o serie de notițe (aparținând lui Matheron) pregătite pentru un program de vară în Fontainebleau. Aceste notițe, deși în engleză, nu erau ușor accesibile. Un articol teoretic mai definitiv a apărut în J. Applied Probability în 1973.

Profesorul Matheron activa la Ecole Normale Superieure des Mines de Paris (Școala Mineritului), una din Grande Ecoles. Ca parte a unui curent general de relocare a unităților de cercetare din locația principală din Paris (adiacent la Jardin du Luxembourg), Matheron a fondat Centre de Morphologie Mathematique (Centrul de Morfologie Matematică).  Mai târziu au fost inițiate două programe de studiu aici, unul în morfologie matematică iar altul în geostatistică. Matheron s-a pensionat ca Director al Centrului doar anul trecut. Seria din două volume ale lui Jean Serra despre morfologia matematică și analiza imaginilor este binecunoscută și bazată pe o carte despre teoria seturilor aleatorii scrisă ceva mai devreme de Matheron. Doi dintre studenții lui Matheron au jucat un rol instrumental în implantarea geostatisticii în America de Nord. Andre Journel s-a mutat la Universitatea Stanford în 1978 și a fost coautorul la Mining Geostatistics (Geostatistica Mineritului) împreună cu Ch. Huijbrechts. Michel David s-a mutat mai devreme la Ecole Polytechnique in Montreal și în 1977, a publicat Geostatistical Ore Reserve Estimation (Estimarea Geostatistică a Rezervelor de Minereuri). Journel lucra la Facultatea de Științe ale Pământului Aplicate, dar mai recent, această facultate a fost desființată, așa că el activează acum la Facultatea Ingineriei Petroliere și a fondat (cu ajutorul mai multor companii petroliere) Centrul Stanford pentru Prezicerea Rezervoarelor.

Lucrările lui Matheron nu au fost acceptate prea bine în comunitatea statistică pentru o perioadă de timp, deși un număr de statisticieni de vază vizitau Fountainebleau în anii 70, 80 și 90. Parțial, era din cauza unei percepții că parte din aceste lucrări dublau rezultate care erau deja binecunoscute dar sub alte nume de autori. Predispoziția lui Matheron de a publica doar în Franceză și doar în cadrul ”notelor interne” din cadrul Centrului probabil a contribuit la această percepție. Acum însă, geostatistica și-a revendicat un loc clar atât în cadrul revistelor de statistică cât și la întâlnirile naționale. În mijlocul anilor 80, cu ajutorul lui M. Armstrong, o listă a acelor notițe a fost publicată în Mathematical Geology (Geologia Matematică) – chiar dacă era posibil de solicitat fotocopii din Centru, nu exista un registru al acestor informații în afara sa. Lista menționată aici este deja foarte învechită. Iarăși, cu ajutorul lui M. Armstrong, o parte mică din aceste notițe au fost publicate ca articole științifice GLOSAR.

Software

La sfârșitul anilor 70, Centre de Geostatistique, Fountainebleau a inițiat un program de masterat în geostatistică (doi ani) care a atras un flux constant de studenți din industrie și guvern din diferite țări. În colaborare cu Shell Oil și Bureau de Recherche Geologie Mathematique (varianta franceză a USGS – United States Geological Survey), a fost dezvoltat un program software comercial numit BLUEPACK. Versiunea inițială a fost adaptată doar pentru VAX, dar succesorul ISATIS este disponibil pentru un număr de stații de lucru. Este comercializat în SUA de către GEOMATH din Houston. Geostatistica fără de calculatoare nu reprezintă mare interes – în multe privințe, realizările din geostatistică reflectă evoluțiile tehnicii de calcul, în particular apariția calculatoarelor personale și a stațiilor de lucru.

Publicații și Conferințe

Două mici volume de geostatistică axată pe minerit au apărut în engleză in anii 70: una de Jean-Michel Rendu și alta de Isabel Clark. La sfârșitul anilor 80 a apărut volumul scris de Isaaks și Srivastava, iar ulterior – o carte de Noel Cressie (la tema mai generală a statisticii spațiale dar incluzând și geostatistica).

În vara anului 1983, o a doua întrunire NATO ASI a avut loc la Lacul Tahoe, Nevada, cu un amestec mai internațional și incluzând cercetători dintr-o gamă mai largă de domenii. Datorită unei serii din patru articole al căror autor este Richard Webster și unii dintre studenții săi (pe atunci la Centrul de Cercetare Rothamstead din Anglia), geostatistica a devenit cunoscută în rândul științelor solului. Aceste articole au apărut în revista J. Soil Science (1980-1981). În 1979, la Praga, a fost fondată Asociația Internațională a Geologilor Matematicieni, care mai târziu a început să publice J. of the Int. Assn. Math. Geologists (mai târziu denumirea a fost schimbată pur și simplu în Mathematical Geology). Deși revista nu era limitată doar la geostatistică, ea în scurt timp a devenit locul principal de publicare a astfel de articole. Un al treilea congres internațional de geostatistică a avut loc în Avignon, Franța în 1988, al patrulea – în Troia, Portugalia în 1992, iar cel mai recent – în Wollongong, Australia în 1996. Ca urmare a conferinței din 1983, Andre Journel și Leon Borgman (Universitatea din Wyoming) a propus o ”vacanță de vară” anuală în geostatistică orientată spre cercetătorii din America de Nord. Primul astfel de eveniment a avut loc lângă DuBois, Wyoming în august 1984. Grupul era mic așa că prezența familiilor era încurajată. Sesiunile erau informale și nu erau publicate materiale, dar mai târziu, a fost fondat un ziar care a apărut destul de rar de atunci.

O non-organizație a fost fondată în 1987 la o întâlnire în munții Chirachaua, la sud-est de Tucson. Urmau să fie evitate orice cotizații de membru, orice apartenență formală, orice costuri de abonament pentru ziar, însă voluntarii urmau să fie solicitați pentru organizarea întâlnirilor în fiecare an. Mai multe astfel de întâlniri au avut loc atât în Canada cât și în SUA, iar în 1996, a avut loc o întâlnire în Guanajuato, Mexic. Ca urmare a fondării ziarului în America de Nord, a fost fondat și alt ziar destinat comunității europene.

În urma întâlnirii din 1983, mai mulți membri ai EPA-Las Vegas au devenit interesați în aplicarea geostatisticii în monitorizarea și evaluarea mediului ambiant. Pe lângă suportul de cercetare pentru un număr de indivizi și programe, EPA a mandatat crearea unui pachet software de geostatistică, GEO-EAS, care a fost făcut accesibil pentru domeniul public. GEO-EAS era un program DOS dar includea și elemente de interfață grafică, care l-a făcut foarte prietenos, pe lângă faptul că avea și un preț corect. Din păcate, din variate motive, EPA nu a continuat să mențină și să dezvolte acest software și nu a fost înnoit deja de câțiva ani. În 1992, Andre Journel și Clayton Deutsch au publicat GSLIB. Acesta era un set vast de aplicații geostatistice (scrise în FORTRAN) și un ghid pentru utilizatori. Versiunile actuale ale codului sunt disponibile pe pagina web a Universității Stanford. Din păcate, aplicațiile nu includeau nici un fel de interfață grafică și sunt menite pentru rulare în mod ”batch”. Acestea sunt compilabile pe un număr de platforme. În 1996, Yvan Pannatier a publicat VARIOWIN. VARIOWIN este o versiune pentru MS-Windows a două dintre componentele GEO-EAS. Programul permite procesarea unor seturi de date mult mai mari ca GEO-EAS dar și modelarea interactivă a variogramelor.

Geostatistica la Universitatea din Arizona

Geostatistica a fost predată la Universitatea din Arizona din toamna anului 1982, însă activitatea de colaborare a început mult mai devreme între Y.C. Kim și Donald Myers, A. W. Warrick (Științe ale Solului, Apei și Mediului) și Donald Myers. Cursurile au atras rapid studenți de la diverse facultăți: Ingineria Mineritului, Hidrologie, Științe ale Solului, Apei și Mediului. Mai recent, au fost atrași și studenți de la Teledetecție, Fiziologia Plantelor, Geografie, Laboratorul Tree-Ring, Resurse Naturale Renovabile. Aceasta este o consecință directă a naturii cantitative a cercetării în aceste programe diverse.

Alte Realizări

Au mai avut loc trei alte realizări care nu ar trebui trecute cu vederea. B. Matern, lucrând în Suedia, a dezvoltat în esență o teorie paralelă celei a lui Matheron, dar cu aplicare preponderent în silvicultură. Lucrarea sa au apărut în suedeză în 1960 și nu a fost tradusă în engleză până în 1986 (Springer-Verlag). Y. Ghandin, lucrând în fosta URSS, a aplicat teoria sa preponderent în meteorologie și științe atmosferice unde era cunoscută ca Analiză Obiectivă. Această lucrare nu a apărut în engleză decât mult mai târziu, când acesta a emigrat în Israel. În final, în 1971, R. Hardy (Universitatea de Stat din Iowa) lucrând asupra problemelor legate de interpolarea datelor despre gravitație, a dezvoltat ceea ce a devenit cunoscut ca Funcțiile Radiale de Bază (Radial Basis Functions). Realizările sale sunt mult mai bine cunoscute în literatura ce ține de analiza numerică.

Aplicări

Geostatistica este într-o mare măsură o disciplină aplicativă (poate chiar nu e o disciplină în genere). Dezvoltarea acesteia se datorează realizărilor inginerilor din domeniul mineritului, industriei petroliere, hidrologilor, cercetătorilor științelor solului, geologilor, cât și statisticienilor. Aceste cunoștințe și realizări se aplică în epidemiologie, patologia plantelor sau entomologie, cât și în silvicultură, științe atmosferice, științele schimbării globului, geografie. Există careva suprapunere cu Sistemele de Informație Geografică și cu statistica spațială în genere. Alte două reviste trebuie remarcate în mod special: Water Resources Research și J. Soil Science Society of America. Mai recent, articolele au început să apară în Environmetrics, Remote Sensing of the Environment dar și în altele, prea numeroase pentru a fi menționate.

După cum a fost menționat mai sus, hidrologia era printre domeniile de aplicare timpurii – merită menționată activitatea în trei locații: grupul lui L. Gelhar’s din MIT (care are legături cu New Mexico Tech din Socorro), grupul de hidrologie din Fontainebleau (în particular G. DeMarsily care este acum la Universite Paris-Jussieu) și desigur, Facultatea de Hidrologie de la Universitatea din Arizona.

PROBLEME ȘI OBIECTIVE

Într-un fel, geostatistica poate fi pur și simplu văzută ca o metodă de interpolare a datelor în baza unor tipare neregulate dar aceasta e o viziune prea simplistă. Un număr de algoritmi și metode de interpolare erau deja bine știute atunci când geostatistica a început a fi cunoscută: Inverse Distance Weighting și Trend Surface Analysis dar și algoritmi mult mai simpli ca Nearest Neighbor.

Mai întâi de toate, geostatistica este preocupată de date spațiale. Cu alte cuvinte, fiecare valoare este asociată cu o locație în spațiu și există cel puțin o conexiune subînțeleasă între locație și valoarea corespunzătoare. ”Locația” are cel puțin două sensuri: prima reprezintă pur și simplu un punct în spațiu (care există doar într-un sens abstract matematic), iar a doua – o suprafață sau volum în spațiu. Spre exemplu, o valoare asociată cu o suprafață ar putea fi valoarea medie a unei variabile observate, media fiind calculată în baza volumului corespunzător. În ultimul caz, suprafața sau volumul sunt deseori numite ”suport” al datelor. Acest concept este strâns corelat cu ideea de suport al unei măsuri. Fie x, y, …., w niște puncte (nu doar niște coordonate) într-un spațiu 1, 2, sau 3-dimensional iar Z(x), Z(y),…. denotă valorile observate în aceste locații, spre exemplu: calitatea cuprului, temperatura, conductivitatea hidraulică, concentrația unui poluant. Acum să presupunem că t este o locație care nu este ”eșantionată”. Obiectivul este estimarea/ prezicerea valorii Z(t) (și locațiile valorilor cât și locația t). Dacă această informație este oferită, atunci problema este prost formulată, cu alte cuvinte, nu are o soluție unică. O metodă de obținere a unei soluții unice este introducerea unui model în problemă. Există două modalități de a face aceasta: una este deterministă, iar alta – stocastică sau statistică. Ambele modalități trebuie să încorporeze cumva ideea că există incertitudine asociată cu etapa de estimare/ prezicere. Valoarea la locația neeșantionată nu este în sine aleatoare dar cunoștințele noastre despre ea sunt incerte. Ulterior, una din modalități este de a trata Z(x), Z(y),…. și Z(t) ca fiind valori ale variabilelor aleatorii. DACĂ distribuția comună a acestor variabile aleatorii ar fi fost cunoscută, atunci ”cea mai bună” estimare (cea mai bună însemnând imparțială și având o varianță minimă a erorii de estimare) ar fi așteptarea condiționată a Z(t) fiind date valorile celorlalte variabile aleatorii. Totuși, datele constau doar dintr-o singură observație a variabilelor aleatorii Z(x), Z(y),…. și nicio observație a variabilei aleatorii Z(t), deci nu este posibil de estimat sau de modelat această distribuție folosind metodele standard de modelare și potrivire a distribuțiilor de probabilitate.

Schimbarea Accidentală a Vitezelor

 de Sheldon “Oops!” Brown
revizuit de John “Whoops” Allen

Articol original sheldonbrown.com

Schimbarea accidentală a vitezelor spre o valoare superioară (upshifting) este un motiv destul de frecvent de plângere, în mod special în rândul bicicliștilor energici care utilizează rame destul de flexibile. Simptomul caracteristic este că la angrenajul din spate, lanțul sare pe roată dințată imediat următoare cu diametru mai mic (un sprocket mai mic) când vă ridicați și pedalați cu putere.

Primul lucru pe care îl verifică majoritatea oamenilor este maneta de schimbare a vitezelor și în zilele de dinainte, când se utilizau manete de schimbare a vitezelor pe bază de fricțiune care necesitau ajustare periodică, aceasta era deseori cauza problemei. Aceste dispozitive, în marea lor majoritate, au un șurub sau o piuliță-fluture pentru reglarea forței de frecare. Dacă acest șurub slăbește, aceasta rezultă în schimbare automată a vitezelor spre o valoare superioară. Totuși, uneori, problema constă nu într-o forță de fricțiune insuficientă, iar înșurubarea mai strânsă nu va fi o soluție.

Odată cu creșterea popularității schimbătoarelor de viteză cu trepte discrete problema a devenit mult mai puțin prevalentă ca înainte dar poate apărea chiar și în acest caz. Iar dacă se întâmplă, nu aveți niciun reglator al forței de frecare care ar putea fi ajustat. Schimbarea accidentală/ automată a vitezelor poate la fel rezulta din slăbirea șurubului de atașare a mecanismului de poziționare a lanțului (care asigură saltul de la o roată dințată la alta când sunt schimbate vitezele), dar și ca urmare a deteriorării cablului, sau a unei neconcordanțe dintre treptele schimbătorul de viteze și cele ale casetei.

Un butuc cu viteze interne (angrenajul e localizat în interiorul butucului) la fel poate suferi de schimbarea automată a vitezelor sau poate ”sări” din viteza prestabilită. Ajustarea cablului este de o importanță critică mai ales în cazul butucilor noi cu multe viteze și deplasare scurtă a cablului între viteze. Butucul cu 11 viteze interne Shimano Alfine nu va funcționa corect la o deviere a ajustării cablului de doar 1.5 mm [Mulțumesc cititorului Dale Christensen pentru această informație – căutați-l pentru a afla mai mult!]. La fel, pivotul indicator al unui butuc mai vechi se poate deșuruba de la cablu – vezi sfaturi pentru ajustare.

Cauza cea mai frecventă a problemei, fie că credeți sau nu, este elementul de ghidare a cablului de care mecanismul de poziționare a lanțului  (derailer) sau cablul de schimbare a vitezelor butucului fac uz pentru a evita axa pedalierului. În timpul pedalării bicicletei, cadrul se îndoaie dintr-o parte în alta. Aceasta cauzează creșterea și scăderea tensiunii în cablu cu fiecare rotire a pedalelor.

Dacă acest element de ghidare a cablului cauzează fricțiune prea puternică, poate acționa ca niște gheare care trag într-o singură direcție, trăgând cablul dinspre manivelă dar nepermițându-i să se retragă la următoarea rotire a pedalei. Deseori, tot ce este necesar este doar ungerea acestui element de ghidare a cablului.

În unul din cazurile cu adevărat grave, în care era vorba de un ciclist greoi și puternic cu o bicicletă veche din oțel, a trebuit să utilizez măsuri mult mai eroice. Am utilizat un scripete Sturmey-Archer, care a fost fixat în partea de jos a țevii scaunului în loc de elementul original de ghidare a cablului. Aceasta a rezolvat problema.

ANTHONY SCHIRRIPA, ARHITECT

de Chris Matthew Sciabarra

Articol original nyu.edu

Turnurile Gemene văzute de pe Feribotul Staten Island, 12 mai 2001.

Poză de Chris Matthew Sciabarra

Pe 12 septembrie 2011, The New York Times a publicat un eseu “Then I Heard a Pop” (”Și Atunci Am Auzit o Detunătură”, pagina BU8), în care arhitectul Anthony Schirripa a împărtășit cu Patricia R. Olsen propriile amintiri ale evenimentelor oribile care au cuprins orașul New York zece ani în urmă. Unele din materialele de aici sunt preluate din acest eseu, dar cele mai multe din reflecțiile de mai jos rezultă din interviul meu cu dumnealui cu ocazia evenimentului din acest an din seria mea de reculegeri anuale în legătură cu WTC.

Anthony Schirippa (sau Tony, cum preferă să fie numit), născut în Brooklyn, a vorbit despre ambiția sa din tinerețe de a deveni arhitect. Tony a frecventat școala primară Our Lady of Grace. Tatăl său, proprietarul unei mici companii de construcție, l-a încurajat să treacă testul pentru admitere la Brooklyn Technical High School, care avea un program excepțional în arhitectură. Pe timp de vară, el lucra ca ajutor de zidar pentru compania tatălui său. După finalizarea studiilor superioare, el s-a mutat la Staten Island Community College, înainte de a se transfera la Universitatea Texas A&M, unde a obținut un titlu de licențiat în științe în construcția clădirilor și un titlu de licențiat în design de mediu, absolvind Colegiul de Arhitectură în 1973. La moment, este un Arhitect Înregistrat în statul New York, Certificat la Nivel Național de către NCARB (National Council of Architectural Registration Boards) și este licențiat în alte 20 de state.

Tony a lucrat timp de patru ani la William B. Tabler Architects, care se specializa în proiectarea hotelelor, iar mai târziu la Gibbs & Hill, care se specializa în proiectarea centralelor nucleare. Timp de 15 ani, el a lucrat pentru Gensler, unde a devenit vicepreședinte. În această perioadă, unul din proiectele sale cele mai importante a fost proiectarea clădirii Goldman Sachs (situat pe Broad Street 85), un proiect cu o suprafață de circa 46000 metri pătrați implementând modalitatea indirectă de iluminare (care a devenit trend de atunci) – aceasta oferea o ambianță distinctă pentru diversele etaje dedicate activității de tranzacționare (trading). Către anul 1995, Tony a trecut la Mancini Duffy. El a devenit un partener al companiei, care era localizată la etajele 21 și 22 ale Turnului Sudic. Mai târziu, a devenit C.E.O și președinte al companiei.

Un lucru nu poate fi negat: pe parcursul tuturor urcușurilor și coborâșurilor din viață, Tony, a fost binecuvântat cu o familie mare. El este căsătorit și are doi fii, unul dintre care este și el căsătorit și are trei copii. Are și o soră, ai cărei trei copii s-au căsătorit cu toții, astfel că aceasta a ajuns să aibă opt nepoți. Din păcate, ea a pierdut un fiu în mai 2017 și unul din nepoți în martie 2018. Soția lui Tony are și ea o soră fără copii. El și familia sa locuiesc în East Northport, Long Island.

Tony își aduce aminte că în acea dimineață însorită și senină ca de la sfârșitul verii, pe 11 septembrie 2001 (o zi de marți, ca și astăzi), el ajunsese în oficiul său în jurul orei 8:30 dimineața și se ridicase la etajul 21 al Turnului Sudic. Era la masa lui de lucru ascultând mesajele vocale adresate lui. Se uita pe fereastră și privirea i se oprise asupra unei persoane care mergea prin piață spre Turnul Nordic. Dintr-o dată, a văzut aceeași persoană luând-o la fugă spre dreapta, dinspre direcția Turnului și aproape în mod instantaneu, a auzit o detunătură. S-a uitat în direcția Turnului Nordic și a văzut flăcări care se ridicau în sus spre vârful clădirii. El s-a gândit că, în mod cert, s-a produs o explozie în interiorul clădirii. Posibil că era ”un generator de rezervă care a explodat în timpul testării”. A simțit mirosul a ceea ce credea că este diesel – doar mai târziu aflase că era mirosul combustibilului pentru avioane reactive.

Din fericire, Tony nu auzise sfatul inițial adresat de către Autoritatea Portuară celor ce se aflau în Turnul de Sud și anume acela de a nu părăsi locația, de a sta în oficii, unde ar fi fost în mai mare siguranță, luând în considerare cantitatea mare de materiale detritice care cădeau din direcția Turnului Nordic. El a auzit aceste anunțuri doar după ce a ajuns în hol. În loc de aceasta, el a acționat foarte decisiv: a comunicat tuturor angajaților să evacueze imediat etajele întreprinderii timp de cinci-zece minute din moment ce primul avion a lovit Turnul Nordic. ”Toți membrii companiei mele au început să coboare scările. Eu am părăsit ultimul oficiul meu de la etajul 21 încredințându-mă că toți au părăsit încăperile, iar unul din partenerii mei Dave Hannaford a făcut același lucru la etajul 22. Dave era în fața mea îndreptându-se spre scări…”

Dintr-o dată, Tony s-a oprit. Și-a amintit de reculegerile unuia din partenerii săi care fusese martor la atentatul terorist cu camion din 26 februarie 1993 în garajul pentru parcare al Turnului Nordic. Aparent, ”ca urmare [a acestui prim atac terorist], multe dintre lucrurile personale au dispărut din oficii”. Așa că Tony a decis să meargă înapoi și să închidă ușile ca să prevină furtul lucrurilor personale ale lucrătorilor săi. El a hotărât să ia ascensorul spre parter, gândindu-se că ”dacă ceva era în neregulă în clădirea noastră, ascensoarele ar fi fost trimise spre parter și nu ar fi răspuns la chemările mele. Ascensorul s-a oprit la etajul meu,” a zis Tony, ”iar eu am început să cobor în jos”. Viteza cu care el a acționat era remarcabilă. Într-adevăr, după cum observase și el: ”Am avut noroc că am ieșit.”

”Era deja în stradă, pe Broadway”, și a recunoscut acolo pe câțiva oameni din compania sa. Le-a zis să meargă acasă cu precauție, asigurându-i că se vor reorganiza cât de curând posibil. Datorită deciziilor sale rapide, toți angajații săi au părăsit Turnul Sudic practic cu un minut înainte ca oficialii de la Autoritatea Portuară să le spună celor din clădire să evacueze ambele Turnuri și doar cu două minute înainte ca Turnul Sudic să fie lovit de al doilea avion, care a lovit între etajele 77 și 85 ale clădirii.

Era 9:03 dimineața. Tony a auzit explozia și a simțit intensitatea flăcărilor, care acum cuprindeau ambele turnuri. Mulți oameni erau în stradă, îngroziți și privind în sus la clădiri. Ar fi fost dificil de imaginat cât de groaznice erau condițiile din interiorul fiecăruia din acești zgârie-nori simbolici ai New Yorkului. Când Tony a privit în sus, putea vedea oameni căzând de la etajele de mai sus. Puteau fi condițiile atât de groaznice încât niște ființe umane să ia decizia conștientă de a sări în loc ca să fie incinerați în interior de către două infernuri verticale.

După aproximativ 40-45 de minute, Tony a început să-și facă drum spre garajul unde era parcată mașina sa, cu vreo două blocuri mai la sud de Turnul Sudic. Tony a observat gaura neagră mare din clădire și că ”lipseau coloane pe perimetrul clădirii”, așa că în scurt timp, ”a conștientizat că turnul s-ar putea prăbuși”. Pe drum spre garaj, a văzut fața sudică a Turnului Sudic și gaura din clădire. I se păruse că porțiunea de sus a clădirii ar putea cădea; s-a gândit că face să ajungă la mașină și să plece cât se poate de repede de acolo. Dar nu a fost să fie. ”Când am auzit sunetul clădirii în prăbușire, am crezut că vârful clădirii cade înspre mine. Așa că m-am refugiat lângă un perete extern și o coloană a acelui garaj, sperând că aș supraviețui căderea turnului peste clădirea în care mă aflam. Nu a fost decât mai târziu în timpul zilei când am conștientizat că clădirea de fapt s-a prăbușit vertical. Am fost înconjurat imediat de un nor de praf, și am început să-mi fac drum spre ieșirea garajului împreună cu alții care se aflau acolo. Nu puteam vedea prea departe în fața noastră”.

Ei toți se mișcau spre o lumină puternică, care s-a dovedit a fi un club de sănătate învecinat. Când s-au apropiat, oamenii dinăuntru au deschis ușile și i-au adăpostit înăuntru. Cât se aflau în acea clădire, Tony în sfârșit a văzut reportajele TV care confirmau că două avioane reactive au lovit în fiecare din Turnurile Gemene. El a văzut un video în reluare a ceea prin ce trecuse câteva clipe în urmă: prăbușirea Turnului Sudic.

În acest moment, Tony a înțeles că Turnul Nordic s-ar putea prăbuși în același fel în orice moment. ”Voiam să plec cât mai departe posibil. Praful era foarte dens.” își amintește el, pe măsură ce un miros înțepător de ars a impregnat aerul din jur. Atât de dens era fumul – un amestec de pulbere de ciment, sticlă, metale, mase plastice arse, azbest și cenușă de om – încât era ”greu de înțeles unde mă aflam”. De fapt, Tony nu se orienta corect. Pe măsură ce ”materialele detritice din stradă deveneau tot mai dense”, el a realizat că merge spre epicentrul dezastrului și nu dinspre el. Prin urmare a schimbat repede direcția și a ieșit spre Water Street, chiar în moment ce Turnul Nordic a început să cadă.

Tony și-a făcut drum înspre South Street Seaport, unde a întâlnit pe cineva pe care îl cunoștea dintr-o firmă de inginerie JB&B, care se afla în centrul Manhattanului. Bărbatul îi confirmase că ambele clădiri s-au prăbușit; ei se aflau suficient de departe ca unicele materiale detritice aduse să fie praful purtat de vânt.

El a ajuns la Podul Brooklyn, gândind că se va alătura altor mii de oameni care ar trece prin acest loc istoric, căutând să scape de devastarea din centrul Manhattanului. Un ofițer de poliție l-a informat că Calea Ferată a Long Island și tot transportul public era deconectat. Astfel că Tony a decis să facă cale întoarsă. ”Ulterior am încercat să-mi fac drum spre apartamentul fiului meu în Manhattan.” Fiul său de-abia a început să studieze la drept și locuia pe strada 11 a Bulevardului numărul 5 (5th Avenue). El a ajuns la apartament, hainele fiindu-i de-a dreptul îmbibate cu praf, a făcut un duș și a petrecut acea noapte și dimineața următoare în Manhattan. El și partenerii săi au organizat o conferință virtuală; ei erau ferm determinați să facă tot ce e necesar pentru a restabili compania. După această conferință cu colegii săi, Tony în sfârșit a părăsit apartamentul fiului său, a mers la Penn Station și a luat transportul feroviar spre casa sa în East Northport, Long Island.

Daunele cauzate companiei sale erau ireparabile; în final, prăbușirea Turnului Sudic a distrus tot ce deținea compania. În pofida acestui fapt, cu sârguință, timp de o săptămână, partenerul său cu care a fondat compania, Ralph Mancini, a putut găsi un spațiu temporar pe Park Avenue cu asistența lui J. P. Morgan. Ulterior, compania s-a mutat în midtown Manhattan și a ”stabilit un sistem mai robust de stocare și recuperare a datelor pentru operațiile sale I.T.” El la fel și-a exprimat recunoștința managerilor de construcție care și-au asumat curățarea locului dezastrului – aceasta fost finalizată cu 9 luni mai devreme decât era planificat.

Astăzi, Tony se uită înapoi la cei 17 ani care au trecut și crede că locul, cândva cunoscut ca Ground Zero, ”a fost readus la viață și că a devenit din nou o parte dinamică din orașul nostru”. El a avut norocul ”să viziteze  atât memorialul cât și muzeul.” Pentru Tony, a fost o ”vizită profund emoțională”. El crede că memorialul și muzeul nu au fost pur și simplu bine proiectate, dar și ”un omagiu puternic celor care și-au pierdut viețile”, oferind ”o comemorare sumbră și sobră a clădirilor WTC care nu mai sunt, a oamenilor și a răspunsului eroic al FDNY și NYPD în momentul atacului.”

Tony încă nu a fost în interiorul noii clădirii cu numele de “One World Trade Center.” Dar a fost ”bine informat în legătură cu proiectarea sa și toate sistemele de securitate și metodologiile de construcție gândite și implementate pentru a asigura securitatea vizitatorilor” în cazul unui nou dezastru. El este foarte impresionat de construcția acestor clădiri noi și speră că toți zgârie-norii vor fi proiectați în viitor cu o atenție similară la siguranță.

Tony a finalizat interviul cu un sentiment bine sesizabil de vulnerabilitate: ”Eu cu certitudine nu voi uita evenimentele acelor zile – niciodată. Îmi este teamă că un astfel de atac terorist se poate întâmpla din nou, în pofida eforturilor brave ale forțelor de ordine. Îmi e teamă că va trebui să ne obișnuim cu o viață în măsuri sporite de siguranță în toate aspectele vieții noastre cotidiene”.

Reculegerea ajută în vindecare, fapt pentru care sunt onorat că am oferit această platformă, din septembrie 11 2001, ca să povestesc istoriile celor care au supraviețuit. Și voi continua să fac asta atâta timp cât sunt în viață. Îmi exprim recunoștința lui Tony pentru versiunea sa asupra evenimentelor din acea zi. Este un omagiu rezilienței celor care au supraviețuit și care niciodată nu vor ceda în fața unei existențe marcată de acte de brutalitate.

Tony Schirripa (la dreapta) împreună cu familia.

Tony Schirripa (în centru) împreună cu familia.

(Pozele au fost oferite de Tony Schirripa.)

LTOOLS

Accesați fișierele d-stră Linux din Windows 9x/ME și Windows NT/2000/XP de Werner Zimmermann

Articol original www2.hs-esslingen.de

LTOOLS oferă în Windows aceeași funcționalitate ca și MTOOLS în Linux: acesta vă permite accesarea fișierelor în sistemul de operare ”ostil”.


Linux Journal, noiembrie 1, 2000 pe tema LTOOLS

Linux User Magazine, august 2000.

Notă: Noi nu suntem afiliați cu niciuna din paginile scrise în alte limbi decât engleza și nu ne putem asigura dacă aceste pagini web sunt sigure. Așa că accesați linkurile de mai sus pe propria răspundere.


Utilizarea LTOOLS prin Intermediul Liniei de Comandă

La baza LTOOLS stă un set de aplicații care rulează prin intermediul liniei de comandă și care pot fi accesate din DOS sau dintr-o Fereastră-DOS în Windows 9x/ME sau Windows NT/2000/XP. Ele oferă aceeași funcționalitate ca și binecunoscutele comenzi ”ls”, ”cp”, ”rm”, ”chmod”, ”chown” și ”ln” din LINUX. Astfel, în DOS/Windows puteți:

  • să listați fișiere și foldere Linux (comanda: ldir),
  • să copiați fișiere din Linux în Windows și invers (comenzile: lread, lwrite),
  • să ștergeți sau să redenumiți fișiere Linux (comenzile: ldel, lren),
  • să creați linkuri simbolice (comanda: lln),
  • să creați noi foldere Linux (comanda: lmkdir),
  • să modificați drepturile de acces și posesorul pentru fișierele Linux (comanda: lchange),
  • să modificați directorul implicit din Linux (comanda: lcd),
  • să setați discul/partiția implicită din Linux (comanda: ldrive) și
  • să afișați partițiile harddiskului (comanda: ldir -part).

Ca și în cazul multor instrumente UNIX, aceste funcții  sunt incluse într-un singur executabil, care este accesat utilizând un set de parametri de linie de comandă. Pentru a vă ușura viața, este prevăzut un set de fișiere batch (shell-scripturi), astfel ca să nu fiți nevoiți să memorizați și să tastați toți acești parametri. Adițional, există și o versiune Unix/Linux a LTOOLS, astfel că acesta poate fi folosit în Solaris sau chiar în Linux atunci când vreți să accesați un fișier pe altă partiție a harddiskului fără a monta această partiție.

LTOOLgui – o interfață grafică Java pentru LTOOLS

Aplicațiile cu linie de comandă sunt demodate! Unde este interfața grafică a LTOOLS? Nicio problemă – utilizați LTOOLgui. LTOOLgui, scrisă in Java folosind biblioteca Swing a JDK 2, oferă o interfață grafică asemănătoare cu cea a Windows Explorer (Fig. 1). În două subferestre, LTOOLgui vă arată arborii de directoare atât din DOS/Windows cât și din Linux. Puteți naviga prin metoda clasică de interacțiune cu interfețele grafice (point-and-click). Copierea fișierelor din Windows în Linux și invers se face prin acțiunile de copiere și inserare sau trăgând și dând drumul la obiecte în/din ferestrele respective. Un clic dreapta pe mouse va deschide o listă de opțiuni pentru vizualizarea și modificarea atributelor fișierului, astfel ca drepturile de acces, GID-ul (group ID) sau UID-ul (unique identifier). Un click dublu pe fișier îl va porni în caz că este un executabil Windows sau îl va deschide în aplicația asociată cu tipul respectiv de fișiere. Aceasta funcționează chiar și cu fișierele Linux, în caz că acestea au o aplicație Windows înregistrată.

Apropo: Puteți folosi LTOOLgui și ca manager de fișiere în Linux. Întrucât instrumentele LTOOLS cu linie de comandă sunt disponibile și într-o versiune pentru Linux, veți putea accesa fișiere de pe discuri/ partiții fără a le monta.

Autorul a ales Java pentru LTOOLgui pentru că Java este mai ales potrivită pentru accesul de nivel inferior la harddisk…glumim evident! Nu desigur, acesta nu e deloc cazul cu Java. Dacă vreți să accesați hardware-ul în mod direct, urmează să utilizați cod C++ și JNI (Java to Native Interface). Totuși, întrucât JNI funcționează doar cu cod 32 biți,  în Windows 9x/ME aceasta ar însemna a folosi ”thunking din 32 biți în 16 biți” (vedeți mai jos). Întrucât autorului, nu i-a plăcut ideea combinării limbajului JAVA de la Sun și codului MASM de la Microsoft, el a mers pe altă cale. El pur și simplu folosește aplicația cu linie de comandă LTOOLS, care este inițiată din Java prin intermediul interfeței binecunoscute stdin/stdout. Astfel, în ceea ce ține de Java, accesul la hardware înseamnă simplul input/output al fișierelor bazat pe fluxuri (streams).

Fig. 1: Interfața grafică bazată pe Java a LTOOLgui

Accesul fișierelor prin Internet?

Fără dubii, orice program de vârf trebuie să prietenească cu Internetul! Ei bine, dacă rulați LREADjav pe un computer aflat la distanță și vă conectați la el prin intermediul butonului de conectare al LTOOLgui, puteți accesa fișiere Linux pe acest server aflat la distanță ca și cum ar fi fișiere locale. LREADjav este un simplu daemon de server, care traduce solicitările trimise de LTOOLgui prin TCP/IP către programul cu linie de comandă LTOOLS, care produce și trimite outputul programelor cu linie de comandă înapoi prin TCP/IP către LTOOLgui (Fig.2). Desigur, puteți nu doar vizualiza listele de foldere dar puteți face de la distanță tot ce puteți face și local, inclusiv încărcarea și descărcarea fișierelor. Calculatorul aflat la distană poate rula Unix/Linux sau Windows. Astăzi, aceasta este mai mult o jucărie decât un program serios pentru că LREADjav poate avea probleme de securitate. Configurația implicită presupune utilizarea acestuia din ”localhost” (gazdă locală), dar programul poate fi configurat pentru a permite conectarea a trei clienți aflați la distanță, toți diferiți. Însă aceștia sunt identificați doar după adresa lor IP, nu este posibilă protecția prin intermediul parolei sau ceva de genul. Totuși, dacă e vorba de un proiect serios, utilizatorul poate ușor implementa un sistem de logare și protecție cu parolă… Pentru că e vorba de software cu sursă deschisă (open source)!

Fig. 2: LTOOLgui pentru acces de la distanță

Fără Java? Utilizați navigatorul web!

Posibil că nu aveți instalat Java 2. Ei bine, nu e nicio problemă, atâta timp cât aveți un navigator web (browser).  Porniți ”LREADsrv” și navigatorul web și introduceți ”http://localhost” ca adresă URL (Fig. 3). Ca rezultat, lista de directoare Linux va fi afișată grafic în navigatorul web. READsrv este un server web mic și local, care, printr-o simplă interfață de tip CGI (Common Gateway Interface), face LTOOLS accesibil prin intermediul solicitărilor HTTP și convertește outputul acestuia în mod dinamic în pagini HTML (Fig. 4). Desigur, aceasta nu doar oferă acces local, dar și acces la distanță prin Internet. Însă utilizatorilor de la distanță, LREADsrv le oferă același nivel jos de securitate ca și LREADjav.

Pentru că LREADsrv este bazat pe formulare HTML, care de exemplu nu susțin operarea în stil drag-and-drop sau operațiile de copiere/ inserare, lucrul prin intermediul navigatorului web este ceva mai puțin confortabil decât lucrul prin intermediul interfeței grafice bazate pe Java. Totuși, această modalitate oferă aceleași instrumente și opțiuni.

Fig. 3: Explorarea fișierelor Linux prin intermediul Internet Explorer de la Microsoft

Fig. 4: LREADsrv – acces la fișierele Linux prin intermediul HTTP

Modul de funcționare a LTOOLS – Accesarea Harddiskului în Windows

Întrucât DOS/Windows nu susține interfețe către sisteme de fișiere străine, LTOOLS trebuie să acceseze biții de date ”în stare crudă” direct de pe disc. Pentru înțelegerea funcționării interne a LTOOLS, trebuie să aveți o înțelegere de bază a următoarelor subiecte:

  • Cum sunt organizate harddiskurile în partiții și sectoare și cum acestea pot fi accesate, cu alte cuvinte, cum biții ”cruzi” pot fi citiți sau scriși (de) pe disc. Această informație poate fi găsită, spre exemplu în /2,3/.
  • Cum este organizat sistemul de fișiere Extended 2 al Linux. O prezentare generală calitativă a tot ce ține de inode-uri, grupe, blocuri, bitmapuri și directoare poate fi găsită spre exemplu în /4/.

Aceasta duce în mod automat la o arhitectură în straturi a nucleului LTOOLS (Fig. 5), care consistă din mai multe fișiere C:

  • Stratul 1 (în fișiereul Readdisk.c), care e și cel mai de jos, accesează harddiskul în mod fizic. Acest strat are de a face cu (aproape toate) diferențele dintre DOS, Windows 9x/ME, Windows NT/2000/XP și Linux/Unix în ceea ce privește accesul direct al harddiskului și încearcă să le ascundă de straturile superioare. Mai mult despre aceasta mai târziu.
  • Stratul 2 are de a face cu inode-ul tipic al UNIX, cu structurile de tip bloc și grupuri, care stau la baza organizării sistemului de fișiere Extended 2.
  • Stratul 3 operează cu structura directoarelor sistemului de fișiere.
  • Stratul 4 (în fișierul Main.c), care e și cel mai de vârf, produce interfața grafică și scanează parametrii liniei de comandă.

Prin scanarea tabelului partițiilor harddiskului, LTOOLS încearcă să identifice în mod automat prima partiție Linux de pe primul harddisk. Dacă doriți să accesați altă partiție sau disc, trebuie să specificați aceasta prin intermediul parametrului ”-s” al liniei de comandă, spre exemplu ”-s/dev/hdb2”. Ca alternativă, puteți seta un alt disc și partiție implicită prin intermediul comenzii ”ldrive”.  Pentru a afla ce partiții aveți, rulați ”ldir -part”.

Fig. 5: Arhitectura în straturi a LTOOLS

Viața era simplă în vremurile vechi și bune ale domniei DOS. Exista doar o modalitate pentru accesarea operațiilor de citire sau scriere de nivel inferior (de) pe harddisk: BIOS interrupt 13h /3/. Structurile de date BIOS au limitat harddiskurile la 1024 cilindri, 63 capuri magnetice și 255 de sectoare a câte 512 octeți, adică 8 GB. Cele mai multe compilatoare C ofereau o funcție numită biosdisk() pentru a permite evitarea programării în limbaje de asamblare. Pentru a face față harddikurilor cu capacitate mai mare, câțiva ani în urmă au fost introduse funcțiile ”extended” int 13h. Pentru depășirea limitărilor BIOSului, aceste funcții utilizează o schemă de adresare lineară, adrese logice pentru blocuri (LBA) și nu adresarea de tip vechi cilindru–cap-sector (CHS).

Aceasta încă funcționează în Windows 9x și în fereastra DOS a Windows Millenium (tabelul 1), cel puțin pentru acces de citire și atâta timp cât programul este compilat cu un compilator de 16 biți. (LTOOLS folosește Borland C; versiunea Windows NT/2000/XP la fel se compilează cu Microsoft Visual C; versiunea Unix/Linux folosește GNU C). Dacă doriți acces de nivel inferior pentru scriere, aveți nevoie de ”volume locks” /3/. Acest mecanism informează sistemul de operare că programul dumneavoastră operează scrieri directe pe disk în ocolirea driverilor sistemului de operare, astfel că Windows poate preveni accesarea diskului de către alte programe până nu isprăviți treaba. Iarăși, aceasta se poate face fără limbaje de asamblare, folosind funcția ioctl() a compilatorului C.

Într-un program Windows de 16 biți, funcțiile BIOS pot fi apelate doar prin intermediul DPMI. Întrucât majoritatea compilatoarelor C nu oferă funcții wrapper, aceasta ar necesita un asamblor (inline). Totuși, Win16 nu permite deloc programe cu linie de comandă, așa că nu vă faceți griji…

În DOS-boxul Windows NT/2000/XP, utilizarea BIOS int 13h va duce la GPF (General Protection Fault). Din motive de securitate, Windows NT/2000/XP nu permit accesul direct la harddisk în ocolirea sistemului de operare. Totuși, Microsoft oferă o soluție, care este practic la fel de simplă ca și ceea pe care ați folosi-o în Unix/Linux:

int disk_fd = open(“/dev/hda1”, O_RDWR);

Aceasta va deschide partiția /dev/hda1 a harddiskului – pentru a citi, folosiți read(), iar pentru a scrie – write(). Simplu și pe înțelesul tuturor, nu-i așa? În Windows NT/2000/XP, dacă folosiți WIN32 API /5/, funcția CreateFile() permite nu doar crearea și accesarea fișierelor, dar și a partițiilor de disc:

HANDLE hPhysicalDrive = CreateFile(“\\\\.\\PhysicalDrive0”,

                                       GENERIC_READ | GENERIC_WRITE,

                                       FILE_SHARE_READ | FILE_SHARE_WRITE,

                                    0, OPEN_EXISTING, 0, 0 );

Citirea și scrierea sectoarelor de disc poate fi acum efectuată prin intermediul ReadFile() and WriteFile().

Pentru un moment, ați putea presupune că aceeași funcție Win32 ar putea fi folosită și în Windows 9x/ME. Însă, dacă citiți documentația respectivă pentru CreateFile(), veți afla că:

Windows 95: Această tehnică nu funcționează pentru inițierea unui disc logic. În Windows 95, executarea comenzilor într-un astfel de format determină CreateFile să genereze o eroare.

În Windows 9x/ME, documentația Microsoft  pentru Win32 recomandă apelarea BIOS Int 13h prin intermediul VWIN32, unul din VxD-urile sistemului de operare (drivere pentru nucleu). Totuși, dacă încercați să faceți asta, nu veți reuși. Problema cu numărul Q137176 raportată in Baza de Cunoștințe a Microsoft spune că, în pofida la ceea ce anunță documentația oficială Win32, această metodă funcționează doar în cazul dischetelor (floppy), nu și în cazul harddiskurilor. Precum spune raportul, pentru haddiskuri unica cale este apelarea BIOS Int 16h în cod de 16 biți. Pentru a apela codul de 16 biți dintr-un program de 32 biți, aveți nevoie de “thunking din 32 în 16 biți” de la Microsoft… Acesta nu este doar un alt API (cu alte caracteristici nedocumentate sau erori documentate?). Thunkingul la fel are nevoie de compilatorul thunking al Microsoft – thunking compiler, care, dintr-un script definitoriu generează cod de asamblare.

Pornind de aici, fișiere de obiect de 16 biți și de 32 biți trebuie generate utilizând asamblorul MASM al Microsoft. Acestea vor face legătura cu zeci de rânduri de cod C, pe care urmează să le scrieți, rezultând într-un DLL (dynamic link library) de 16 biți și de 32 biți. Apropo, nu aveți nevoie doar de Visual C++ de 32 de biți pentru aceasta, dar mai trebuie să aveți și o versiune veche de 16 biți a compilatorului C al Microsoft… Ați înțeles? Utilizarea unui set de instrumente brevetate și puțin populare nu ar fi o alegere bună pentru un instrument software open source așa cum este LTOOLS!

Însumând: Trebuie versiuni separate pentru DOS/Windows 9x/ME, Windows NT/2000/XP și Linux/Unix. Pentru a ascunde aceasta de utilizator cât se poate de mult, LTOOLS încearcă să detecteze pe care sistem de operare rulează și face apel, în mod automat, la executabilul corespunzător.

Tabelul 1: Accesul de nivel inferior la harddisk

În DOSÎn Windows 9x/MEÎn Windows NT/2000/XPÎn LINUX/Unix
BIOS Int 13h
(e nevoie de Extensiuni BIOS pentru discuri de peste 8GB)
programe DOS:ca și în DOS, dar trebuie folosită blocarea/ deblocarea partițiilorpentru acces la operațiuni de scriereprograme Win16:
trebuie apelat BIOSul Int 13h prin intermediul DPMIprograme Win32:
thunking din 32 în 16 biți într-un Win16 DLL
programele DOS:
nu este permisprograme Win16:
nu este permisprograme Win32:
CreateFile(), ReadFile(), WriteFile()
open(), read(), write()

Probleme de siguranță?

Da, a avea LTOOLS înseamnă într-o măsură anume să vă expuneți anumitor riscuri. Fiecare utilizator care îl poate rula poate accesa și modifica fișiere în sistemul de fișiere LINUX, spre exemplu să schimbe drepturile de acces al fișierelor sau proprietarii fișierelor, să facă schimb cu fișiere ce conțin parole, etc. Totuși, toate acestea sunt la fel de posibile și cu un simplu editor de disc. Poate că utilizarea LTOOLS e doar un pic mai convenabilă. Cu toate acestea, accesul nelimitat este posibil doar în cazul rulării în DOS sau Windows 9x/ME. În Windows NT/2000/XP, utilizatorul LTOOLS trebuie să aibă drepturi de administrator pentru a accesa harddiskul în mod direct. În Unix/Linux, în majoritatea cazurilor, la fel doar administratorul sistemului are drepturi de acces la dispozitivele de stocare ”crudă” /dev/hda, /dev/hda1, etc.

Există careva alternative?

LTOOLS nu este unica soluție pentru accesarea fișirelor Linux din DOS/Windows. Cel mai probabil, setul de instrumente cu linie de comandă Ext2tool /6/, dezvoltat de Claus Tondering în 1996, a fost prima soluție a acestei probleme. Cu toate acestea, Ext2tool e limitat doar la acces de citire și nu rulează în Windows NT. În baza Ext2tool, în 1997, Peter Joot a scris o versiune NT, la fel limitată doar la citire /7/. Ambele aplicații au fost scrise în C, codul-sursă e disponibil în ambele cazuri.

John Newbigin ne va oferi ulterior Explore2fs /8/, care vine cu o interfață grafică foarte plăcută și rulează în Windows 9x și Windows NT. Având acces atât de citire cât și de scriere, acesta oferă aceeași funcționalitate ca și LTOOLgui. Apropo, John a făcut un lucru bun întrucât a reușit să implementeze thunkingul din 32 în 16 biți al Microsoft (vezi mai sus) chiar în limbajul Delphi de la Borland! Ca toate programele din Delphi, Explore2fs se integrează perfect în Windows, însă transferul către sisteme de operare care nu rulează Windows poate fi dificil.

Istoria și Viitorul

Prima versiune a LTOOLS a fost creată sub numele original de ”lread” de către Jason Hunter și David Lutz la Universitatea Willamette, Salem/Oregon (SUA). Această primă versiune rula în DOS, putea afișa liste de directoare în LINUX, copia fișiere din LINUX în DOS și era limitată în utilizare pentru harddiskuri mici IDE și pentru LINUX pe partiția principală.

Autorul a preluat mentenanța și dezvoltarea ulterioară în 1996. De atunci, LTOOLS a învățat să opereze cu harddiskuri de capacitate mai mare, să acceseze discurile SCSI, să ruleze în Windows 9x/ME și Windows NT/2000/XP, a învățat modalități mai ample de acces pentru scriere și a fost adaptat și pentru UNIX pentru a rula în Solaris și Linux. A apărut și interfața grafică bazată pe JAVA și cea bazată pe navigatorul web, etc., etc. Mulți utilizatori Linux, cei mai mulți dintre care au fost menționați în codul-sursă, au ajutat la testarea și debugging. Mulțumim!

Între timp, LTOOLS a ajuns la versiunea V4.7 /1/, poate chiar mai mult atunci când va fi publicat acest articol. În afară de funcționalitatea adițională, o sumedenie de erori au fost eliminate și probabil, altele noi au fost introduse. Pe parcursul anilor, a rămas relevantă aceeași problemă – nimeni nu a anticipat evoluția rapidă a tehnologiei de fabricare a harddiskurilor, când capacitatea lor a explodat și permanent se lovea de limitările sistemelor de operare. Mai țineți minte problema DOSurilor cu discurile de 512MB, problemele Windows 3.x cu partițiile de 2GB, limita BIOSului de 8GB și diversitatea de probleme pe care Windows NT le avea la 2GB, 4GB și 8GB? Parcă a fost ieri! Și apropo, chiar și Linux are problema sa: în versiunile de nucleu până la 2.3, nici un fișier nu poate depăși 2 GB întrucât Linux, ca și majoritatea altor sisteme Unix de 32 de biți, folosește un offset pointer semnat de 32 de biți atât în read() cât și în write() (această problemă va fi înlăturată în versiunea 2.4 a nucleului prin schimbarea offseturilor  la valori de 64 biți, dar menținerea compatibilității cu standardele mai noi ar putea împinge Linux spre aceleași probleme pe care le-am discutat mai sus despre Windows). Procesul de standardizarea a software-ului pentru accesarea discurilor a fost întotdeauna cu mult mai lent ca producătorii de discuri, așa că ei au inventat și brevetat soluții pentru depășirea limitelor sistemului de operare. Și întotdeauna LTOOLS și mulți alți programatori trebuiau să facă față acestor schimbări… Așa că nu vă enervați că LTOOLS nu vrea să ruleze pe calculatorul dumneavoastră nou cu disc de 64 GB. Este open source, așa că încercați să ajutați la debugging și la dezvoltarea de mai departe a programului!

Și nu uitați, dacă utilizați LTOOLS, făceți-o pe propria răspundere! Accesul doar pentru citirea fișierelor Linux nu cauzează îngrijorări. Totuși, dacă folosiți operații de scriere pentru a șterge fișiere sau pentru a modifica atributele lor pe discul d-stră Linux, atunci d-stră ca utilizator și LTOOLS aveți șanse să faceți mare haos împreună. Așa că păstrați întotdeauna o copie de rezervă a datelor importante!

Referințe

1.    http://www.it.fht-esslingen.de/~zimmerma/software/ltools.html: Homepage of the LTOOLS

2.    Michael Tischer: PC-Intern 4. Data-Becker-Verlag

3.    http://www.cs.cmu.edu/afs/cs.cmu.edu/user/ralf/pub/WWW/files.html Ralf Brown’s interrupt list for x86-PCs

4.    http://metalab.unc.edu/pub/Linux/system/filesystems/ext2/Ext2fs-overview-0.1.ps.gz: Gadi Oxman’s overview about the Extended 2 filesystem.

5.    Microsoft Windows Win32 API – Documentation, comes with most Windows C compilers or on the MSDN CDs

6.    http://metalab.unc.edu/pub/Linux/system/filesystems/ext2/ext2tool_1_1.zip: Claus Tondering’s Ext2tool

7.    http://metalab.unc.edu/pub/micro/pc-stuff/Linux/utils/dos/ext2nt.lsm: Peeter Joot’s Ext2nt

8.    http://uranus.it.swin.edu.au/~jn/linux/explore2fs.htm: John Newbigin’s Explore2fs

Despre Autor

În viața reală, Werner Zimmermann predă ingineria de control, sisteme digitale și arhitectura calculatoarelor la FH Esslingen – Universitatea Științelor Aplicate, Esslingen, Germania. El are un background hardware și software în sisteme auto și integrate în industrie. ”Cariera” sa ca dezvoltator de software pentru Linux a început în 1994, când a procurat un CDROM, care nu era compatibil cu Linux… Așa că a dezvoltat ‘aztcd.c’, un driver Linux pentru CDROM, care încă este inclus în toate nucleele standard de Linux, chiar dacă dispozitivul e deja foarte vechi.

Thomas Tallis și Gregorio Allegri

Articolul original este disponibil pe webpages.uidaho.edu

1505-1585           1582-1652   

Muzica Pasiunii

Thomas Tallis
Gregorio Allegri
Thomas Tallis a fost cel mai influent compozitor englez al generației sale, dar și unul din cei mai renumiți compozitori ai Renașterii. Tallis a activat ca organist și în alte roluri profesionale pentru patru monarhi englezi, inclusiv în cadrul Capelei Regale. Împreună cu cel mai faimos student al său William Byrd, el a obținut de la regina Elisabeta I dreptul de monopol asupra publicării muzicii vocale. Tallis a prezidat pe parcursul celei mai dinamice perioade din istoria muzicală a Angliei, timp în care stilul continental al imitării structurale a fost adoptat în mare măsură de către compozitorii englezi ca urmare a Reformei Protestante și a suprimării mănăstirilor. Deși muzica lui Tallis include o varietate mare de stiluri și obiective, partea predominantă a creației sale este reprezentată de muzica corală, atât în stilul mai vechi al motetului latin, cât și în stilul mai nou al imnului englez. Ideile lirice de regulă domină impulsurile sale muzicale, iar polifonia sa este preponderent armonioasă (cu evitarea contrapunctului) sau omofonică. El nu era prea interesat în utilizarea contrapunctului tehnic ca atare, iar aranjamentele sale muzicale sunt caracterizate, prin urmare, de un aer de seninătate (calm) care izvorăște din mijloacele directe folosite pentru dezvoltarea ideilor melodice. Muzica sa corală sacră (latină) este cea mai înalt apreciată realizare a sa; această operă voluminoasă este preponderent în genul muzical motet, cu o mare varietate de texte selectate în mod personal și aranjate silabic în stilul Renașterii continentale, al maeștrilor italieni și al maeștrilor nordului. Imnurile sale engleze la fel au jucat un rol important în dezvoltarea timpurie a acestui gen muzical longeviv. Astăzi, muzica lui Tallis continue să fie extrem de populară. Ea a servit drept motivație pentru compozitori contemporani precum Ralph Vaughan Williams și Peter Maxwell Davies și în același timp, a servit ca stimulent principal pentru mișcarea muzicală timpurie în interpretarea corală engleză.Deși realizările tehnice ale lui Tallis sunt modeste în comparație cu cele ale contemporanilor săi care au activat la distanță nu prea mare în timp, muzica sa posedă un element superb de comunicativ al exprimării umane care încă vorbește direct cu publicul.~ Todd McComb, All Music Guide De departe cea mai celebrată compoziție a lui Allegri este Miserere mei, Deus, un aranjament al Psalmului 51(50) din Biblia Sacra Vulgata. Este scrisă pentru două coruri, unul din cinci voci, iar altul din patru voci și a obținut o popularitate considerabilă. A fost compusă pe timpul domniei Papei Urban VIII (probabil în anii 1630) pentru a fi interpretată în Capela Sixtină în timpul utreniilor din zilele de Miercuri și Vineri ale Săptămânii Mari. Miserere este unul din cele mai frecvent menționate exemple ale muzicii Renașterii târzii, chiar dacă  a fost de fapt scrisă în limitele cronologice ale erei Barocului; în acest context, este reprezentativă pentru muzica Școlii Romane de compozitori, care erau conservativi în ceea ce privește stilul. Este muzica care i-a inspirat astfel de compozitori ca Mendelssohn, Liszt și Mozart.~ Todd McComb, All Music Guide Textul Miserere (traducere în română a versiunii engleze). Ai milă de mine, o Doamne, în virtutea bunătății tale pline de iubire.În virtutea îndurării tale mărinimoase și blânde, șterge păcatele mele.Spală-mă cu desăvârșire de fărădelegile mele și curăță-mă de păcatul meu.Pentru că eu îmi recunosc fărădelegile, iar păcatul îl văd clar în fața mea.Împotriva ta și numai a ta am păcătuit și am făcut acest rău sub privirile tale, astfel încât vei avea deplină dreptate când vei vorbi și mă vei judeca.Iată că am fost zămislit în nelegiuire și în păcat m-a conceput mama mea.Dar Tu vrei ca adevărul să domnească în inima mea: fă astfel ca partea ascunsă a ființei mele să cunoască înțelepciune.Curăță-mă cu isop și voi fi curat, spală-mă și voi fi mai alb ca zăpada.Fă-mă să aud veselie și bucurie, așa ca oasele pe care le-ai zdrobit să se poată bucura.Întoarce-ți privirea de la păcatele mele și șterge toate fărădelegile mele.Dă-mi o inimă curată, o Doamne și un suflet drept.Nu mă lipsi de prezența ta și nici de Duhul Tău Cel Sfânt din mine.Dă-mi din nou bucuria salvării Tale și sprijină-mă cu spiritul Tău cel liber.Și atunci, îi voi învăța calea cea dreaptă pe cei ce încalcă legile Tale, iar păcătoșii se vor întoarce cu fața spre Tine.O Doamne, Dumnezeul salvării mele, izbăvește-mă de vina sângelui vărsat și voi cânta în glas tare dreptatea Ta.O Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti lauda pentru Tine.Pentru că nu-ți dorești jertfe, altfel ți le-aș fi adus – nu primești bucurie din ofrande arse.Jertfa care este cu adevărat pe placul Domnului este un suflet zdrobit, o inimă pocăită, pe care, o Doamne, nu o vei disprețui.Întru plăcerea ta milostivă, dăruiește binefacerile tale Sionului și zidește pereții Ierusalimului.Atunci vei fi mulțumit cu jertfe neprihănite, cu ofrande arse și ofrande întregi, atunci se vor jertfi viței pe altarul tău.

Exemple ale muzicii lor:

Tallis: Salvator mundi (Antifon pentru Vinerea Mare, comemorând răstignirea lui Isus pe Golgota; compus în latină; 3:58) din albumul Salve Regina – 2001

Tallis: Credo din Liturghia Pentru Patru Voci (7:09) din albumul Benedict – Muzică Clasică Pentru Reflecții și Meditare – 1999.

Allegri: Miserere (Psalmul 51 – Miercurea Cenușie; 13:51) din albumul Ghidul Unui Novice în Clasică (complet) Allegri – 2007. Puteți audia admirând Capela Sixtină.

Muzică pentru Passiontide* din Duminica lui Sf. Paul (Media Americană Publică, difuzat pe 16 martie 2008)

*ultimele două săptămâni din Postul Mare

 Notă: aceste materiale îl au ca autor pe Todd McComb (All Music Guide) și sunt prezentate aici pentru a fi utilizate de către studenții mei în scopuri restricționate, necomerciale și educaționale.