La Început au Fost Istoriile

de Wes Chapman

pregătit pentru seria de discursuri Bertrand Russell

“De Ce Eu Nu Sunt Creștin”,

10 aprilie 1996

Articol original: sun.iwu.edu

Permiteți-mi să încep prin a-i mulțumi capelanului White pentru că a făcut posibil să vă vorbesc azi în al doilea episod al seriei Bertrand Russel “De Ce Eu Nu Sunt Creștin”.  Va fi dificil să calc pe urmele vorbitorului de la evenimentul Bertrand Russel de anul trecut Larry Colter. Cei dintre voi care ați fost prezenți la acel eveniment s-ar putea să-și aducă aminte că Dr. Colter, un raționalist și un realist în tradiția analitică, a vorbit despre condițiile în care credința ar putea fi justificată din punct de vedere rațional. Abordarea mea proprie față de acest subiect diferă într-o măsură  și pot afirma cu un anumit grad de certitudine că Dr. Colter nu ar fi de acord cu majoritatea din ceea ce voi spune în acest discurs.  Dr. Colter a plecat la începutul acestui an pentru a accepta o promovare la un alt colegiu și eu regret mult absența oportunității de a discuta aceste întrebări cu dumnealui. Cu atât mai mult însă, anticipez să le discut cu voi, cei din auditoriu, la sfârșitul acestui discurs, fapt pentru care voi încerca să aloc suficient timp. În viziunea mea, seria Bertrand Russell este anume despre oportunitatea de a conversa respectuos și de a dezbate cu oameni ce au păreri contradictorii, iar faptul că beneficiez de această oportunitate mă face să mă simt recunoscător că sunt aici.

Lăsați-mă să încep prin a complica un pic lucrurile: eu nu pot afirma în mod absolut că nu sunt creștin. Într-adevăr,  aceasta nu e modul în care aș alege să mă numesc în primul rând. Mai mult ca atât, în aproximativ același sens în care m-aș numi creștin, m-aș numi la fel și budist zen, ateu, existențialist, cineva care crede în Suprasuflet, taoist, păgân sau evreu.  Voi admite chiar că sunt destul de confuz ca om, deși cred că sunt mai puțin confuz în privința religiei decât în privința multor alte subiecte. În contextul acestui discurs, este suficient de luat în vedere probele în favoarea faptului că sunt creștin într-o măsură:

  1. Am fost crescut mai mult sau mai puțin ca un creștin, deși niciunul din părinții mei nu era prea pios. În copilărie, noi mergeam la biserică probabil de două ori pe an. Îmi aduc aminte vag că mama mea a decis odată că vom merge în fiecare săptămână, dar chiar în prima săptămână de școală duminicală, sora mea și eu am ridicat așa o zarvă și am devenit niște odrasle atât de nesuferite, încât planul a fost amânat pentru totdeauna. A contribuit și aceea că tatăl meu nu prea era interesat să meargă la biserică, crezând foarte mult în intimitatea religioasă și nu prea mult în religia organizată. El era atât de retras în modul său de a practica religia, încât am fost surprins să aflu prin anii de studenție că avea de fapt o viziune asupra lumii mai mult sau mai puțin creștină. Către momentul când împlinisem zece ani, aproximativ când încetaserăm să ne mai rugăm înainte de masă, intimitatea și libertatea erau la ordinea zilei, iar eu și sora mea puteam alege singuri să mergem la biserică sau nu. Eu am ales să nu mai merg. Către momentul când împlinisem cincisprezece ani, mă declaram ateu și existențialist, ca și cum niciuna din experiențele anterioare nu mai contau. Acum, când sunt cu mult mai în vârstă, zic că totuși greșeam.
  2. Încă mai sărbătoresc Crăciunul, cel puțin în măsura în care împodobesc bradul de Crăciun, cumpăr cadouri, cânt colinde și așa mai departe. Nu prea văd sensul în rugăciuni întrucât nu prea cred în Dumnezeu, dar mă aflu la acea vreme a anului când cuget vag asupra semnificației vieții lui Hristos și a învățăturilor sale, în general cu aprobare. 
  3. Trăiesc într-o cultură care este saturată cu tradiții și credințe creștinești. Aceasta nu este aceeași cu a spune că ”trăim în cultura iudeo-creștină”, o afirmație pe care o consider greșită pentru că exclude celelalte multe culturi și tradiții religioase active și prezente în America și trece cu vederea antisemitismul unor tradiții creștine din America. Dar tradițiile creștine sunt în mod cert prezente și ele și sunt la putere. Mai mult ca atât, ca cineva care predă literatura engleză și americană, permanent lucrez cu tradiții și convingeri creștine; ele formează o parte din cadrul la care țin și pe care îl practic.

Ei bine, acum unii dintre voi probabil m-au categorisit deja. Un mod îngăduitor de a o face ar fi să se spună ”El este un creștin secular”. Dar el nu este un om credincios, deci nu este un creștin adevărat. Mea Culpa privitor la toate acestea, dar iarăși, stau în fața voastră și zic “mea culpa” știind asemeni unui creștin că asta ar trebui să zic. Contează asta sau nu? Eu cred că da. Eu cred că toate acestea contează. Dar permiteți-mi să fac o mică demonstrație ca să vă arăt de ce cred că contează, de ce sunt într-o măsură oarecare creștin, iar în timpul acestei demonstrații, cred că pot să vă demonstrez de ce totodată nu sunt creștin. În mod principal, vreau să spun câteva cuvinte despre istorii – de aici și numele discursului meu ”La început au fost istoriile”.

Uite așa.

Ei bine, am făcut-o. Acum înțelegeți? Nu cred. Deci trebuie să ne dăm seama ce s-a întâmplat. Dar ce s-a întâmplat nu mai este; a rămas în trecut. Tot ce a rămas este o amintire, sau mai bine zis câteva amintiri, întrucât noi toți am văzut ceva într-un mod un pic diferit – perspectiva unei persoane din sectorul ăsta al auditoriului diferă de perspectiva unui om din celălalt sector și ambele sunt diferite de perspectiva mea sau de perspectiva cuiva a cărui vedere a fost obstrucționată de podium. Mai mult ca atât, memoria dumneavoastră despre ceea ce s-a întâmplat probabil nu vă ajută prea mult acum; ați văzut ce ați văzut, dar tot nu vă dați seama ce se întâmplă. Și nici nu va avea vreun sens pentru dumneavoastră atâta timp cât nu veți asambla o istorie care să descrie această experiență.

Și aceasta este prima remarcă pe care vreau să o fac despre istorii: ele sunt tot ce aveți. Ceea ce cunoașteți despre lume nu este lumea însăși, dar o istorie despre lume. Nu știți ce i s-a întâmplat celui mai bun prieten în timpul întâlnirii romantice de vineri seara; tot ce cunoașteți este istoria pe care el sau ea v-a povestit-o. Nu știți ce s-a întâmplat ieri în Washington sau Beijing; cunoașteți doar istoria din ziar despre ce s-a întâmplat. Nu știți cum se comportă materia la nivel subatomic; cunoașteți doar istoria despre particulele subatomice pe care v-o povestește un fizician. Unii dintre cercetătorii care se află printre dumneavoastră s-ar putea să obiecteze că adevărul științific nu reprezintă doar o istorie în același sens ca și un un articol din ziar sau o discuție zgomotoasă despre întâlnirea de vineri seara. Întrucât acesta nu este un discurs în care aș explica de ce nu sunt cercetător, nu voi apăra această afirmație prea aprig, dar e suficient să admiteți că există diferite tipuri de istorii despre diferite lucruri și evenimente, unele imaginare, altele nu, unele care pot fi supuse testării, altele nu. Diferite tipuri de istorii, dar cum n-ar fi, istorii.

Între timp, ceva a avut loc. Am făcut ceva cu acest obiect aici, iar dumneavoastră încă nu știți ce a fost întrucât nu v-am povestit o istorie despre aceasta acțiune. Vă promit că vă voi povesti niște istorii despre asta, dar mai întâi, permiteți-mi să fac a doua remarcă despre istorii: ele nu pot niciodata capta integral ceea la ce se referă. Am făcut ceva și vă voi povesti mai multe despre asta, dar niciodată nu vom ști, spre exemplu, dacă era sau nu o muscă pe cruce când am făcut ceea ce am făcut.  Și nici nu putem merge înapoi ca să verificăm, pentru că, precum am spus deja, trecutul deja s-a evaporat, iar noi am rămas doar cu istoria despre acest trecut. Acum s-ar putea să vă întrebați ”Dar cui îi pasă?” Ce mai contează dacă era sau nu o muscă pe cruce? Este irelevant. Dar ca răspuns, trebuie să vă întreb ”Cine urmează să decidă ce anume ar trebui să facă parte din istorie?” Încă tot nu cunoașteți sensul a ceea ce am făcut; tot ce știți este că este relevant în mod direct pentru istorie. Ei bine, vă fac o destăinuire – nu este. În ceea ce mă privește, nu contează dacă era sau nu o muscă pe cruce atâta timp cât am făcut-o parte din istorie vorbind despre ea chiar acum. Dar această dilemă privitor la ceea ce este parte a istoriei și ceea ce nu este este extrem de complexă. Spre exemplu, toți cei dintre dumneavoastră care cred că Dumnezeu este prezent în toate ființele vii ar putea considera o muscă ca fiind un recipient al spiritului divin. Prin urmare, o muscă pe cruce ar putea face parte cu ușurință din orice istorie pe care vrem să o povestim despre această cruce. Un alt exemplu: include oare ”istoria” doar ceea ce s-a întâmplat aici unde mă aflu eu sau include și ceea ce s-a întâmplat în auditoriu? Ei bine, într-un sens, nu ați fost cei care au înfăptuit acțiunea, dacă înțelegeți ce am în vedere, așa că nu sunteți protagoniștii principali ai istoriilor despre ce s-a întâmplat recent. Dar în același timp, sper că ceea ce fac și zic astăzi aici vă va face să reflectați asupra unor lucruri și că, într-un sens oarecare, veți lua cele întâmplate cu voi acasă, în afara capelei și o veți face o mică părticică din viața voastră. S-ar putea ca într-un moment din viitor să vă determine să acționați un pic altfel: ceva atât de neînsemnat precum a vorbi când ați fi tăcut în loc sau a tăcea când ați fi vorbit. Sunt aceste acțiuni parte din istorie? Eu aș zice că nu sunt parte din istorie, dar cui îi aparține ultimul cuvânt?  Ele nu sunt parte din istoria mea, dar s-ar putea să fie parte din istoria dumneavoastră. Nicio istorie nu poate capta totul. Nicio istorie nu poate capta nici măcar tot ce este important. Acesta este unul din adevărurile triste despre istorii.

Dar ar fi bine să formulez cel puțin o istorie despre ce s-a întâmplat, pentru că mai este cale lungă până vom începe a realiza ce are asta de a face cu aceea dacă sunt sau nu creștin. Așadar, permiteți-mi să încep cu o istorie despre cele întâmplate despre care cred că nu este adevărată, chiar dacă menționează adevăruri. Această mică creatură a fost vândută mulți ani în urmă cu numele de “Păpușa În Puii Mei”. Are o formă care îți permite să o ții de picioare și să o lovești de ceva când te simți frustrat sau furios, probabil înjurând concomitent – de aici și numele. Deci iată și istoria celor întâmplate: un profesor invitat în mod grațios și respectuos să vorbească în capelă despre convingerile sale religioase a ținut o “Păpușă În Puii Mei” în fața crucii. Îmi imaginez toată situația descrisă de un titlu în Argus (acesta este cel mai rău coșmar al unui membru al facultății fără post academic permanent): ”Un Profesor Hulește în Capelă”. După cum am mai spus, nu cred că această istorie este adevărată, deși nu pot explica de ce nu cred că e adevărata până nu vă povestesc o altă istorie mai târziu. Dar într-o măsură oarecare, nu contează dacă eu cred că e adevărată sau nu. Acest obiect SE NUMEȘTE ”Păpușa În Puii Mei”, iar eu AM ȚINUT-O în dreptul crucii și dacă asta ați memorat în urma discursului meu, atunci aceasta este istoria dumneavoastră. Și aici voi face următoarea remarcă despre istorii: există multe istorii care pot fi spuse despre ceea ce se întâmplă, iar odată ce aceste istorii sunt lansate, este imposibil să le mai controlezi. Ele capătă propria lor viață și nu mai există nimic ce poate fi făcut pentru a controla ”istoria” în afară de a spune o altă istorie pe care s-ar putea să nu o credeți, așa cum eu nu cred în istoria enunțată anterior. (Apropo, dacă este vreun reporter Argus în auditoriu, textul integral al discursului este disponibil la cerere.)

Așa că aș face mai bine să vă povestesc repejor o altă istorie. Ei bine, iată o altă istorie. Pe aceasta, apropo, o consider absolut adevărată. Un bărbat a făcut cinci pași în direcția sud-est, apoi a ridicat un obiect confecționat din stofă roșie cu model și umplut cu o substanță comprimabilă, la care au fost atașate câteva fire toarse albe și două obiecte din masă plastică. La momentul în care ridicase obiectul, bărbatul stătea în fața unui obiect de lemn mare și aurit cu piese orizontale și verticale unite la mijloc. După ce a ridicat obiectul, el a făcut cinci pași spre nord-vest. Sfârșit. Aceasta este, să-i spunem așa, istoria existențială a evenimentului, adică istoria în care au fost păstrate doar detaliile fizice cele mai esențiale. Nu este o istorie neutră în pofida minimalismului său; a numi crucea un obiect de lemn cu piese verticale și orizontale unite la mijloc înseamnă a păși în afara cadrului de referință în care simbolismul crucii are semnificație și prin urmare, a sugera că nu există vreun sens în lumea din jur atâta timp cât ființele umane nu conferă acest sens, ceea ce, în opinia mea, implică că nu există un Dumnezeu în sensul în care îl avem în vedere de regulă. Cum se mai zice, existența precedă esența. Într-un sens anume, nu există nicio cruce, cu sau fără muscă – există doar lemnul mort.

Am zis că cred că această istorie este adevărată și o spun din nou. Dar asta nu înseamnă că o găsesc adecvată. Deși o perspectivă existențială poate fi eliberatoare, oamenii nu pot trăi mult timp înconjurați de așa gol și absență de sens. Iată de ce, în opinia mea, existențialismul ca mișcare este practic mort. În zilele de odinioară, când existențialismul era încă în plină forță în această țară, îmi aduc aminte că unii creștini îmi spuneau că ei n-ar putea trăi într-o lume fără de Dumnezeu pentru că aceasta le-ar fi părut goală și mecanică, lipsită de orice pentru ce ar merita de trăit. La vremea ceea, răspunsul meu la această afirmație oscila între două poziții: uneori ziceam ”faptul că ne dorim un sens nu înseamnă că există un sens”, iar alteori ziceam ”absența unui sens intrinsec în lume ne dă libertatea să creăm propriile sensuri”. Eram foarte tânăr pe atunci și nu puteam percepe contradicția dintre aceste două poziții, mai ales că ele nu caracterizau deloc viața mea reală, care era plină de tot felul de sensuri, chiar dacă nu îmi păsa prea mult de multe din ele și în care nu eram nici pe deaproape atât de liber precum îmi plăcea să cred. Acum, aș spune doar că lumea e plină de istorii și mai multe din ele pot fi adevărate.

Iată și altă istorie despre ce s-a întâmplat câteva minute în urmă și aceasta la fel este o istorie adevărată din punctul meu de vedere. Acest mic obiect nu-mi aparține mie, ci fiului meu. Îi povestesc fiului meu multe istorii, istorii în sensul obișnuit al cuvântului, ficțiune despre lucruri care nu au avut loc niciodată. Cel mai des e vorba de istorii înainte de somn, uneori, istorii pentru deșteptare, alteori, istorii în mașină sau pur și simplu istorii fără niciun motiv când ambii ne plictisim sau eu am ceva de spus. Unele istorii au morală evidentă, altele nu au morală clară dar își au rostul lor; unele istorii nu sunt concepute pentru a avea un rost, dar ajung să îl aibă oricum; unele istorii ajung să aibă un cu totul alt rost decât era planificat din start; iar un număr mare de istorii sunt doar lucruri caraghioase care nu prea au vreun rost. Așadar, făceți cunoștințe cu Quimby. Despre el s-au povestit multe istorioare. El vorbește cu o voce hazlie pițigăiată cam așa: ”bună ziua”. El mănâncă doar pălării, iată de ce – nu puteți vedea prea clar de unde vă aflați – stofa din care este confecționat are pe ea multe pălării de diferite forme. El crede că este o persoană și protestează violent când îl numiți un obiect împăiat. ”Poftim, poftim? Un ce?”. Îi place să facă rostogoliri. Și așa mai departe.

Acum, pemiteți-mi să evit buclucul explicând de ce nu cred că ceea ce am făcut este o blasfemie. Dacă pe scurt, nimic nu este mai sfânt pentru mine decât dragostea mea pentru propriul fiu și eu îmi exprim această dragoste în istoriile mele la fel cum o fac și prin alte modalități. Prin ”sfânt” eu nu am în vedere doar important ci chiar ceva de genul ”divin”. Pentru că dacă înțelegem lumea din jur doar prin prisma istoriilor pe care le povestim despre ea, atunci toată moralitatea noastră o transmitem unul altuia anume prin intermediul istoriilor: fie că e vorba de visurile noastre treze și fricile nocturne; uimirea și venerația noastră când realizăm misterul și complexitatea insondabilă a universului; dragostea noastră față de frumusețe și adevăr; râsetele noastre cauzate de absurd; durerea noastră cauzată de pierderi și schimbare; frica noastră (dar și dorința) de a fi judecați; compasiunea noastră și tandrețea noastră teribil de dureroasă de a dori să-i protejăm pe cei inocenți și vulnerabili; furia noastră ca răspuns la nedreptate și iertarea de către noi a slăbiciunii; dar mai presus decât toate, dragostea palpabilă și presantă, dragostea fragilă și durabilă, dragostea ce e însoțită de o atingere delicată sau de o încleștare disperată, dragostea care ajunge înapoi prin timp ca un râu și străbate continente ca un vânt sau un nor. Un pic din toate astea se regăsește în fiecare istorie pe care i-o povestesc fiului meu, precum este și în fiecare istorie spusă de orice povestitor care își iubește publicul. Și chiar dacă nu mă refer la aceste istorii cu numele lui Dumnezeu sau al religiei, cine ar fi gata să afirme că acest Quimby sărman, umil și ridicol nu este un lucru sfânt? (“Un ce?” Scuze, Quimby, o ființă sfântă.) Puteți zice că mă înșel sau că sunt zăpăcit dacă trebuie, dar nu și că hulesc.

Așadar, într-un sens și anume într-un sens foarte important, eu sunt cu adevărat creștin. Pentru că și eu plutesc pe apele sacre ale istoriilor povestite de către părinții mei și cultura mea. Multe dintre aceste istorii, deși nici pe departe toate, vin din tradiția creștină și în mod particular din acea carte de istorii pe care o numim Biblie; iar eu acord acestor istorii, cel puțin unora din ele, aceeași venerație pe care aș acorda-o oricărei istorii care caută să disemineze în lume iubire, frumusețe, dreptate și o admirație pentru viață și adevăr. Iar în alte sensuri, la fel de importante, eu nu sunt deloc creștin, pentru că Biblia, fiind o carte cu istorii, nu este cu nimic mai sacră pentru mine, dar încă mai important, cu nimic mai puțin falibilă decât Coranul sau Upanișadele (chiar dacă o cunosc cu mult mai bine) sau chiar decât poemele lui Emily Dickinson și nuvelele Virginiei Woolf. Dar niciuna dintre ele nu este atât de sacră pentru mine ca dragostea pentru fiul meu, soția mea, sora sau părinții mei, deși adevărul e că dragostea de familie și istoriile nu pot fi pe deplin separate în mintea mea. La început, conform istoriei mele, nu a fost Cuvântul, logosul, puterea divină a creației, revelația și mântuirea, dar istoriile –  eforturile parțiale și atât de falibile ale oamenilor de a înțelege această lume.

A numi Biblia o carte cu istorii, așa cum am făcut-o numai ce, înseamnă să sugerezi că Biblia nu este de origine divină și cred că la fel, să sugerezi că nu există un Dumnezeu în sensul creștin obișnuit. Dar eu insist că atunci când numesc Biblia doar o carte cu istorii, eu nu diminuez însemnătatea acesteia.  Istoriile, în sensul în care le descriu, nu sunt lucruri triviale, chiar și cele stupide sau caraghioase, precum glumele, bârfele, poveștile de adormit copiii despre un omuleț mic care mănâncă pălării și vorbește cu o voce hazlie. Nimic nu este mai important sau mai puternic ca istoriile. Nimic nu este mai important decât dorința de a spune sau de a împărtăși o istorie; este o dorință cu mult mai puternică ca sexul. Cred că dorința de a spune sau împărtăși o istorie este cea mai fundamentală dorință din viața umană. Câteva săptămâni în urmă am mers la Muzeul Național al Holocaustului din Washington și am rămas profund impresionat acolo (înainte de a fi frânt și incapabil de a mai gândi rațional) de importanța și limitările istorisirii. Victimele lagărelor de concentrare, la fel ca și soldații care au venit să elibereze aceste lagăre, aveau cu toții o istorie pe care simțeau nevoia să o spună. Mulți dintre ei au spus, ba chiar au insistat că ”cuvintele nu pot reda aceasta” și totuși au continuat să povestească, încercând să disemineze acele informații.  Soldații după război și victimele abuzurilor asupra copiilor au aceeași experiență; ei trebuie să spună istoria, să clarifice lucrurile, să încerce să se debaraseze de fantomele ce îi însoțesc sub forma unor istorii nespuse. Și dacă nu pot reda toate acestea în cuvinte, le comunică prin picturi sau lucrări, fie chiar prin intermediul corpului și vieții proprii, prin lacrimi, sau tăcere, sau eșec, sau autodistrugere, sau eroism, fiecare din fapte fiind o încercare de a povesti istoria. În Muzeul Holocaustului, după ce am văzut mii și mii de fețe ale celor care au suferit și au murit, după ce am văzut rămășițele comunităților de evrei complet distruse, unele din ele având o istorie de existență de sute de ani, după ce am văzut poză după poză cu cadavre clădite ca lemnele pentru foc, rânduri lungi de oameni împușcați de plutoane execuție, rostogolindu-se unul după altul ca un cor sumbru într-o groapă comună deja plină, corpuri scheletice stafidite ale supraviețuitorilor, pelicule video cu experimente medicale filmate cu sânge rece, victime omorâte în camerele de gazare înșirate ca pe o linie de asamblare, pungi cu păr uman și mii de perechi de pantofi goi, ceea ce m-a făcut să plâng a fost un fluture verde de jucărie confecționat din lemn și apoi colorat, meșterit cu propriile mâini chiar pe teritoriul lagărului (nu-mi pot imagina prin ce acțiuni eroice și cu ce preț), apoi transmis pe furiș unui copil în cealaltă parte a lagărului. Cum stăteam acolo în muzeu, plângând în mod necontrolat, nemaipăsându-mi dacă oamenii din jur mă vedeau, tot la ce mai puteam spera nu era ca acel părinte sau acel copil să fi supraviețuit, ambele posibilități fiind prea puțin plauzibile ca să merite speranță, dar pur și simplu ca acel fluture să fi ajuns la destinație, transportat sub zdrențele unui lucrător, strecurat printre gardurile de sârmă ghimpată sau transmis de un paznic motivat de un dinte de aur oferit ca mită sau poate chiar dintr-un impuls de umanitate, dar și ca istoria comunicată de acel fluture de jucărie, o istorie suficient de simplă și elocventă ca să fie înțeleasă de oricine, să fie auzită.

Istoriile au o putere nemaipomenită. Ele au puterea de a vindeca, puterea de a domoli și a consola, puterea de a instrui, puterea de a uni oamenii în comunități. Dar ele au la fel și puterea de a răni, de a persecuta și a justifica persecutarea. Practic fiecare act de violență, discriminare sau abuz este acompaniat de o istorie cu ajutorul căreia acesta este explicat și justificat, inclusiv propaganda nazistă a ”rasei supreme” ariene, Teoria Domino, mitul despre femeie ca un ”înger al casei”, descrierea segregaționistă a afro-americanilor ca ”fiii lui Ham”, fantasmagoriile violatorilor conform cărora ”puteai spune că ea își dorea aceasta judecând după modul în care era îmbrăcată”, refrenul ”el primul a început” al agresorilor ce practică bullyingul la școală. Unele dintre aceste istorii sunt create din mers, așa ca istoriile mele despre Quimby, dar multe din ele, poate chiar majoritatea, se bazează pe istorii precedente și converg în anumite narațiuni susținute de ponderea morală a autorității și tradiției. Diavolul poate cita Scriptura și o face, iar în cultura noastră, niciun text nu este mai susceptibil la acest fel de abuz decât Biblia.

Prin urmare, din punctul meu de vedere, este o obligație morală să fim conștienți de natura istoriilor și a istorisirii. Nu aștept și nici nu-mi doresc ca acei dintre voi din auditoriu care sunt creștini să creadă, precum cred eu, că la Început, în loc de Cuvânt cu o majusculă C, au fost istoriile, niște creații umane pline de erori, dar persistente. Dar nu cred că ar fi greu de acceptat faptul că Biblia este o carte cu istorii, chiar dacă mulți cred că nu este DOAR o carte cu istorii. Chiar dacă credeți că unele sau toate istoriile din Biblie au origine divină, ele au fost totuși scrise de ființe umane, transcrise de ființe umane și traduse de ființe umane. John Boswell în cartea sa Creștinătatea, Toleranța Socială și Homosexualitatea argumentează că nu este deloc clar dacă limbajul utilizat în Epistola Întâia către Corinteni 6:9 și Epistola Întâia către Timotei 1:10 (ambele pasaje fiind utilizate frecvent pentru a condamna homosexualitatea) sau chiar limbajul din Geneza 19, distrugerea Sodomei, au în genere de a face cu homosexualitatea. Există mai multe variante de traducere, dar contextul acestor scrieri, cât și contextul social al cuvintelor grecești utilizate, lasă loc pentru multe dubii în interpretarea lor. Cu alte cuvinte, indiferent de sursa de inspirație, pasajele reprezintă istorii, deci cad pradă limitărilor care acompaniază toate istoriile și pe cei ce le povestesc. Chiar și istoriile adevărate, așa cum am încercat să demonstrez, în mod inevitabil nu reușesc să capteze adevăruri importante; toate istoriile sunt supuse unor multiple interpretări (Aș adăuga la fel că istoriile s-ar putea pur și simplu să nu fie adevărate.) Prin urmare, nicio istorie luată aparte nu este suficientă; adevărul are nevoie de mulți naratori și multe narațiuni, unele dintre care se contrazic, toate necesitând a fi povestite și interpretate din nou și din nou de către noile generații. Din această stofă încurcată de adevăruri, minciuni și contradicții este țesută moralitatea noastră și este de datoria noastră să manifestăm o doză potrivită de ezitare înainte de a da unei istorii anume prea multă crezare. Nu știu dacă există vreo istorie pentru care merită de murit, dar sunt destul de încrezut că nu există NICIO istorie pentru care merită de omorât, de torturat, de violat, de abuzat, de discriminat pe alții. A fi moral înseamnă să înveți când să crezi și când să nu crezi istoriile, când să interpretezi istoriile dintr-un punct de vedere diferit, când să citești două istorii în paralel pentru a decide, spre exemplu, dacă îndemnul la iubirea aproapelui te învață o lecție mai importantă decât niște fraze ambigue din Epistolele către Corinteni sau Timotei. Uneori, a fi moral înseamnă să respingi istoriile vechi și să spui istorii noi, care se îmbină mai armonios cu viața contemporană. Și iată de ce eu, până la urmă, nu sunt creștin – pentru că chiar și bogata tapiserie de istorii adunate în Biblie nu este suficientă; tot ce e mai puțin decât întreaga multitudine de istorii din lume nu ar fi suficientă. Nu cunosc toate istoriile din lume și nici măcar o fracțiune cât de cât semnificativă din ele, dar ele oricum curg prin mine ca apele unui râu măreț. Ele curg și prin dumneavoastră.

Între timp, îl avem pe sărmanul Quimby, care niciodată nu avut parte de o istorie ca asta povestită despre el și avem crucea. Acestea două nu sunt echivalente nici pentru mine. Care este relația dintre ele? Istoria pe care o veți spune despre aceasta va fi diferită de istoria pe care o voi spune eu. Pot să vă povestesc istoria pe care o voi spune-o și fiului meu dacă mă întreabă – îi voi spune pur și simplu că l-am ținut pe Quimby în dreptul crucii, nici în opoziție, nici în susținere, dar pur și simplu pentru a-l lăsa să o vadă. Dacă asta nu va fi suficient pentru el, va trebui să inventez o istorie nouă.

Pe această notă, permiteți-mi să vă ofer și dumneavoastră dreptul de a vă include ca să puteți povesti propriile istorii sau să o puneți la îndoială pe a mea. Mi-aș dori ca aceasta să devină o discuție autentică, dacă e posibil, așa că nu vă limitați în a acorda întrebările sau în a prezenta remarcile doar mie. Întrebați dacă doriți, dar simțiți-vă liberi la fel să faceți afirmații, să vorbiți altor membri ai auditoriului, etc. Și mulțumesc pentru atenție.

© 1996 de Wes Chapman.